duminică, 24 februarie 2013

Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea



Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 (1864) la Iaşi, din iniţiativa a cinci tineri întorşi de curând de la studii din Occident (Germania, Franţa): Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti.
Junimea a desfăşurat o activitate intensă, urmărind atingerea mai multor obiective: educarea publicului într-o diversitate de domenii (ştiinţele naturii, filozofie, psihologie, logică, literatură, cultură etc.), cultivarea gustului estetic al acestuia, impunerea unei literaturi de valoare, unificarea limbii române literare, combaterea „formelor fără fond” în cultură şi societate.
În 1867, Junimea editează revista Convorbiri literare, în care membrii societăţii şi-au făcut cunoscute ideile şi creaţiile. Aici au fost publicate pentru prima dată operele de valoare ale celor care vor deveni marii clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Titu Maiorescu (1840 – 1917) a fost mentorul societăţii Junimea. El a fost deopotrivă estetician, teoretician al culturii şi al problemelor limbii, critic literar, avocat, om politic.

Nemulţumit de starea generală a societăţii româneşti din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, Maiorescu a încercat prin toată activitatea sa să impună o nouă direcţie de dezvoltare în cultură şi civilizaţie.
Rolul său în impunerea unei noi direcţii în literatura română s-a manifestat pe mai multe căi.
În primul rând, Maiorescu a criticat cu asprime starea literaturii române (şi a culturii, în general) din acea epocă. Considera că există o mediocritate generalizată, care se autosusţine şi se autopromovează, împiedicând apariţia valorilor reale.
În al doilea rând, el a luptat pentru impunerea unei limbi române literare autentice, izvorâte din spiritul poporului şi inteligibilă pentru popor. În studiile sale, a combătut etimologismul latin, a militat pentru principiul ortografiei fonetice (adoptat în cele din urmă şi de Academie în 1881), a susţinut îmbogăţirea vocabularului doar cu acele neologisme necesare pentru exprimarea unor înţelesuri noi, s-a manifestat împotriva stricătorilor de limbă, a ridiculizat „beţia de cuvinte”.
În al treilea rând, în domeniul teoriei literare, Maiorescu a trasat o linie de demarcaţie netă între poezia de valoare şi poezia proastă. Într-un studiu memorabil din chiar primul număr al Convorbirilor literare (martie 1867), intitulat O cercetare critică asupra poeziei de la 1867, este definită poezia, cu cele două „condiţiuni” ale ei: cea materială şi cea ideală. Maiorescu explică pe larg, dând şi exemple contrastive, în ce constă poezia adevărată. Ea este chemată să exprime frumosul şi se deosebeşte de cunoaşterea intelectuală. Este proclamată astfel autonomia esteticului.
O altă idee importantă pentru rolul jucat de Maiorescu în schimbarea feţei literaturii române este cea a preeminenţei principiului estetic în aprecierea operei de artă. Într-un studiu dedicat comediilor lui Caragiale, criticul afirmă că scopul artei nu este să moralizeze, ci să placă. Arta este morală prin însăşi natura ei, emoţia estetică purificându-l pe om, înălţându-l într-o lume impersonală şi eliberându-l de impulsurile sale egoiste.
Două dintre ideile promovate de Maiorescu se regăsesc şi în studiul din 1868 intitulat În contra direcţiei de astăzi în cultura română.
Prima dintre ele este critica stării generale a societăţii româneşti de după unirea principatelor. Răspunzând unei replici, criticul se lansează într-o analiză generală a civilizaţiei şi culturii române din acea epocă. El desfiinţează practic pretenţiile ştiinţifice ale istoriografiei, ale lexicologiei şi ale filologiei vremii, acuzându-le pur şi simplu de mistificare a adevărului, din dorinţa de a legitima istoric drepturile poporului român. Pe de altă parte, falsul este propagat şi în judecăţile de valoare asupra producţiilor culturale de tot felul. Orice creaţie, cât de proastă, este privită cu indulgenţă, dacă nu cu laudă, sub cuvânt că „tot este ceva”.Maiorescu cere ferm descurajarea mediocrităţilor din toate domeniile: literatură, jurnalism, politică.
Cea de-a doua idee călăuzitoare a activităţii maioresciene pe care o regăsim şi în acest studiu este grija pentru cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului poporului care o vorbeşte. De altfel, studiul porneşte de la un răspuns dat gazetei Transilvania. Aceasta replicase Convorbirilor literare că se ocupă de bagatele, atunci când le cere jurnaliştilor români din Austria să scrie corect româneşte. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil şi ortografie nu este nicidecum un lucru fără importanţă: raţiunea de a exista a unei gazete literare este tocmai cultivarea limbii române.  
În concluzie, consider că rolul lui Titu Maiorescu în deschiderea unei noi direcţii în literatura şi cultura românească a fost covârşitor. Prin studiile sale şi prin activitatea desfăşurată în cadrul societăţii Junimea, el a deschis calea literaturii valoroase şi moderne, făcând posibilă apariţia unor scriitori de mare valoare, care sunt azi consideraţi mari clasici: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. 

.............................................................................
Formularea subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici.
Articolul lui Maiorescu În contra direcţiei de astăzi în cultura română poate fi găsit aici.

marți, 19 februarie 2013

Compuneri originale

Ascultă-mi paşii...

    Ascultă-mi paşii cum tropăie prin oceanul de lacrimi! Vreau sa mă ţii de mână şi să te învăţ ce nu ştii: că poţi lua bucuria şi o poţi face ghem, să iei apoi firul să îl desfaci pe parcursul vieţii tale zi de zi. Să-ţi mai spun ceva: la culcare încearcă să auzi sunetele din jurul tău. Vei auzi paşi! Nu sunt ai mei, ci ai îngerului tău care te veghează. Să închizi ochii şi să-l auzi cum se roagă pentru tine, nu uita să-i mulţumeşti!
   Dacă vrei şi tu poţi fii înger, spune-i tristeţii de cîte ori o întâlneşti că oamenii nu mai au nevoie de ea! Va înţelege...pentru că oricum a obosit să alerge de colo colo! Se va duce să se odihnească în veşnicie. Va fi bine!


Sunt copilul

sunt copilul
ce sărută
ploaia şi vântul
taina
privită
din vârful
ideii
desfrunzite
alunec
pe râsetele
făcute cadou
nepăsării
puse la presat
între
filele şoapte
deloc
odihnite

Denisa Lepădatu,
 elevă în clasa a 4-a, Şcoala Gimnazială "Mihail Sadoveanu" Galaţi

sâmbătă, 2 februarie 2013

Ideologia promovată de „Dacia literară” aşa cum se reflectă într-o operă literară studiată

Perioada paşoptistă (1830-1860) este scena unor evenimente decisive pentru soarta naţiunii noastre: Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor, din 1859. Scriitorii importanţi ai epocii – Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Ghica – sunt şi oameni implicaţi politic, luptători pentru crearea unei conştiinţe naţionale. Aceeaşi idee naţională îi călăuzeşte şi în activitatea literară, unde îşi propun dezvoltarea unei literaturi originale şi naţionale şi impunerea unei limbi române literare unitare. 
Aceste deziderate sunt exprimate programatic de către Mihail Kogălniceanu în textul Introducţie publicat în primul număr ( din 30 ianuarie 1840) al revistei „Dacia literară”. Textul este considerat manifestul literar al romantismului românesc. 
În articolul său, Kogălniceanu începe prin a face un scurt istoric al presei româneşti. El critică apoi provincialismul publicaţiilor importante din epocă („Curierul românesc”, al lui Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, „Albina românească”, a lui Gheorghe Asachi, în Moldova şi „Foaia inimii”, a lui George Bariţiu, în Ardeal) şi lansează prima idee importantă: „Dacia literară” îşi propune să promoveze scrieri originale ale scriitorilor români din toate regiunile. 
În ordinea apariţiei în articolul-manifest, a doua idee importantă este cea a obiectivităţii şi imparţialităţii criticii. Kogălniceanu anunţă intenţia revistei sale de a face o critică nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana.” 
Respingând dezbinarea între scriitori, autorul lansează cel de-al treilea obiectiv major al programului său: cultivarea unei limbi şi a unei literaturi unitare a tuturor românilor. 
În sfârşit, ultima intenţie enunţată de Kogălniceanu este descurajarea traducerilor, abundente la acea vreme, şi promovarea literaturii originale, inspirate din istoria neamului, din frumuseţile patriei şi din tradiţiile poporului. Această idee, tipic romantică, se va dovedi extrem de fecundă în anii următori, toţi scriitorii români importanţi silindu-se a o pune în practică. 
Unul dintre ei este Costache Negruzzi, care publică, în chiar primul număr al „Daciei literare”, nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. Este prima nuvelă istorică din literatura română, evocând şi transfigurând cu forţă expresivă o perioadă zbuciumată din trecutul Moldovei, şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Lupta acestuia pentru impunerea autorităţii domneşti se transformă, din cauza temperamentului său sangvinar, într-o continuă hăituire a boierilor. Aceştia sunt schilodiţi şi ucişi sub pretextul trădării, care ajunge pentru domnitor o obsesie maladivă. În cele din urmă Lăpuşneanul moare el însuşi în chinuri, otrăvit de propria soţie. 
Nuvela pune în practică două dintre ideile enunţate de Kogălniceanu în Introducţia la „Dacia literară”. În primul rând, respectă condiţia originalităţii. Nu este o traducere din altă limbă, nu este o imitaţie a unei opere literare străine (deşi criticul George Călinescu o compară cu Macbeth, a lui Shakespeare, dar numai ca valoare). 
În al doilea rând, se inspiră din istoria naţională. Negruzzi a folosit ca surse cronicile moldoveneşti ale lui Miron Costin şi Grigore Ureche, de unde a preluat scene, fapte şi replici. Totuşi el s-a distanţat semnificativ de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei. Personajul principal al nuvelei este foarte departe de persoana istorică, reală, care i-a folosit ca sursă de inspiraţie. El este construit în aşa fel încât să ilustreze ideea că, în ciuda forţei de care dispun la un moment dat şi a cruzimii lor, tiranii sfârşesc întotdeauna tragic. 
Părerea mea este că textul lui Costache Negruzzi a fost publicat în primul număr al revistei „Dacia literară” tocmai pentru a servi ca ilustrare a ideilor enunţate în „Introducţie” şi ca model pentru ceilalţi scriitori de limbă română. Aşa cum ştim, Kogălniceanu şi-a atins obiectivul. Revista „Dacia literară” a avut o foarte mare importanţă pentru literatura română, căreia i-a trasat liniile directoare de dezvoltare pentru cel puţin două decenii. Ca urmare a acţiunii ei, au apărut creaţii literare originale, inspirate din istoria, tradiţiile şi natura patriei, care au aşezat fundamentele literaturii naţionale. Scriitorii paşoptişti au scris despre trecutul istoric al românilor (C. Negruzzi, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, N. Bălcescu), despre frumuseţile naturii (V. Alecsandri, A. Russo) şi au avut preocupări pentru culegerea folclorului (V. Alecsandri, A. Russo).

Enunţul subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici şi aici.