sâmbătă, 14 decembrie 2013

Două trăsături ale genului liric

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Integrame online # Jocuri lingvistice şi literare # Spânzurătoarea


Subiect pentru bacalaureat (din modelul oficial 2014)

Citeşte următorul text:

Dormi! ... un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând  s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară ...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare ...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

                (George Topîrceanu, Singuri)

8. Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului liric.  4 puncte

Rezolvare

8. Genul liric cuprinde toate operele literare în care autorul exprimă direct gânduri, idei, sentimente, folosind un limbaj artistic, printr-o voce numită eu liric. 
Cele două trăsături ale genului liric, pe care le regăsim şi în poezia "Singuri", de George Topîrceanu, sunt exprimarea directă a gândurilor, ideilor şi sentimentelor, folosind un limbaj artistic şi prezenţa eului liric.
Prima trăsătură a unui  text liric este aşadar exprimarea directă a unor gânduri, idei, sentimente, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate. Poezia lui Topîrceanu are această trăsătură caracteristică genului liric. Ea exprimă sentimentul de dragoste. Poetul se imaginează în ipostaza îndrăgostitului care se întoarce noaptea acasă în timp ce iubita doarme şi savurează în tăcere momentul intimităţii. 
Poezia are 3 strofe. Strofa I surprinde momentul intrării bărbatului în spaţiul intim al odăii. În contrast cu umezeala de afară, aici e cald şi bine. Curentul provocat prin deschiderea uşii stinge lumânarea şi, în întuneric, nu se mai zăreşte decât licărirea focului din cămin. Îndrăgostitul e fericit să fie singur cu iubita lui în acest spaţiu. Această fericire este transmisă prin mai multe procedee artistice. Astfel, metafora "ochiul de jăratic" (asociată cu adverbul "numai" şi cu comparaţia "licăreşte ca o piatră de rubin") conţine ideea de strălucire intensă, sugerând fericirea din privirea şi sufletul îndrăgostitului. Totodată, bucuria intimităţii este transmisă prin epitetul "dulce" asociat substantivului "umbra", care, la rândul lui, prin antiteză cu metafora anterioară, potenţează ideea de strălucire, adică de fericire. 
Strofa a II-a descrie spaţiul exterior, pentru ca, prin contrast, interiorul să capete o şi mai mare valoare sufletească. Afară e negură deplină, plouă şi bate vântul. Se aude picurul apei de la streşini. Prin această strofă, "afară" se opune lui "în casă". Vitregia vremii este sugerată prin substantivele "vânt" şi "ploaie" , prin verbul "bate" şi epitetul "neagră" asociat substantivului - şi el, sugestiv - "noapte". Vitregia vremii poate sugera suferinţele provocate îndrăgostitului de lumea exterioară, de oameni. Concentrarea atâtor cuvinte care exprimă intemperii naturale în doar două versuri accentuează intensitatea acestei suferinţe. Versurile 3 şi 4 ale strofei a doua aduc, în plus, o stare de melancolie, de nostalgie după vremuri de altădată. Este folosită, în acest scop, o combinaţie măistră de figuri de stil ( personificare - comparaţie - epitet - personificare): 
 Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară 
 Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ... 
Din nou, talentul poetului se relevă în aglomerarea, pe spaţii mici, unor cuvinte din acelaşi câmp semantic, pentru accentuarea stării sufleteşti de melancolie: plâns, suspină, cântec, monoton, şoptind, uitate. În sfârşit, ultimul vers al strofei a doua face legătura cu spaţiul intim al interiorului, securizat prin geamuri şi perdele: 
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. 
Strofa a III-a readuce în prim-plan odaia cu intimitatea ei caldă şi prietenoasă, învăluită în întunericul protector. Contrastul faţă de strofa a II-a este realizat prin conjuncţia coordonatoare adversativă "ci". Este exprimată încă o dată ideea rupturii faţă de lumea exterioară, prin repetiţia (însoţită de enumeraţie) şi de oameni şi de patimi (fericirea ne-o desparte). Momentul de fericire este sugerat şi prin personificarea Ploaia cântă tot mai tare . Poezia se încheie cu un gest de tandreţe al îndrăgostitului, gest plin de promisiuni: 
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare. 
Fericirea iubirii împărtăşite, în intimitate, departe de lumea dezlănţuită, iată ce reuşeşte să comunice direct, într-un limbaj expresiv, poetul Topîrceanu. 
A doua trăsătură a genului liric, pe care o regăsim în textul dat - este prezenţa - explicită- a eului liric. Indicii gramaticali care îl fac vizibil sunt pronumele la persoana I ( mine, ne-, eu) şi verbele la persoana I ( am adus, veghez, m-apropii, să deschid). Mulţimea de mărci gramaticale ale eului liric sugerează o implicare afectivă intensă a poetului. 
Aşadar, cele două trăsături ale genului liric (exprimarea directă a unui sentiment, folosind un limbaj artistic şi prezenţa eului liric) se regăsesc şi în textul lui Topârceanu, care transmite în mod direct sentimentul fericirii intimităţii conjugale, prin intermediul unui eu liric explicit, marcat gramatical prin pronume şi verbe de persoana I.


Planul compunerii poate fi găsit aici.

duminică, 8 decembrie 2013

Comentarea unei strofe

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Integrame online # Jocuri lingvistice şi literare # Spânzurătoarea


Subiect pentru bacalaureat (din modelul oficial 2014)

Citeşte următorul text:

Dormi! ... un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând  s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară ...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare ...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

                (George Topîrceanu, Singuri)

9. Comentează, în 60 – 100 de cuvinte, a doua strofă a textului, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică si mijloacele artistice. 4 puncte

Rezolvare

 9. Poezia lui Topîrceanu este o poezie de dragoste. Poetul se imaginează în ipostaza îndrăgostitului care se întoarce noaptea acasă în timp ce iubita doarme şi savurează în tăcere momentul intimităţii. 
Poezia are 3 strofe. Strofa I surprinde momentul intrării bărbatului în spaţiul intim al odăii. În contrast cu umezeala de afară, aici e cald şi bine. Curentul provocat prin deschiderea uşii stinge lumânarea şi, în întuneric, nu se mai zăreşte decât licărirea focului din cămin. Îndrăgostitul e fericit să fie singur cu iubita lui în acest spaţiu. 
Strofa a II-a descrie spaţiul exterior, pentru ca, prin contrast, interiorul să capete o şi mai mare valoare sufletească. Afară e negură deplină, plouă şi bate vântul. Se aude picurul apei de la streşini. Prin această strofă, "afară" se opune lui "în casă". Vitregia vremii este sugerată prin substantivele "vânt" şi "ploaie" , prin verbul "bate" şi epitetul "neagră" asociat substantivului - şi el, sugestiv - "noapte". Vitregia vremii poate sugera suferinţele provocate îndrăgostitului de lumea exterioară, de oameni. Concentrarea atâtor cuvinte care exprimă intemperii naturale în doar două versuri accentuează intensitatea acestei suferinţe. 
Versurile 3 şi 4 ale strofei a doua aduc, în plus, o stare de melancolie, de nostalgie după vremuri de altădată. Este folosită, în acest scop, o combinaţie măistră de figuri de stil ( personificare - comparaţie - epitet - personificare): 
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară 
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ... 
Din nou, talentul poetului se relevă în aglomerarea, pe spaţii mici, unor cuvinte din acelaşi câmp semantic, pentru accentuarea stării sufleteşti de melancolie: plâns, suspină, cântec, monoton, şoptind, uitate. În sfârşit, ultimul vers al strofei a doua face legătura cu spaţiul intim al interiorului, securizat prin geamuri şi perdele: 
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.
"Afară" este urât, dar nimic nu pătrunde "în casă". Fericirea celor doi îndrăgostiţi nu poate fi atinsă de răutăţile lumii exterioare. Acesta este mesajul poeziei, în care strofa a doua se integrează organic. 



Planul compunerii poate fi găsit aici.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Semnificaţia unei figuri de stil

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Integrame online # Jocuri lingvistice şi literare#Spânzurătoarea

Subiect pentru bacalaureat

Citeşte următorul text:

Dormi! ... un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând  s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară ...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate ...
Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare ...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.
        (George Topîrceanu, Singuri)

7. Prezintă semnificația a două figuri de stil diferite din prima strofă. 4 puncte (Din modelul oficial postat pe site-ul ministerului)

Propunere de rezolvare

7. Aceasta este o poezie de dragoste. Poetul se imaginează în ipostaza îndrăgostitului - care se întoarce noaptea acasă în timp ce iubita doarme -, pentru a exprima sentimentul fericirii intimităţii alături de cea pe care o iubeşte.
Strofa I surprinde momentul intrării în spaţiul intim şi protector al odăii. În contrast cu umezeala de afară, aici e cald şi bine. Curentul provocat prin deschiderea uşii a stins lumânarea şi, în întuneric, nu se mai zăreşte decât licărirea focului din cămin. Îndrăgostitul e fericit să fie singur cu iubita lui în acest spaţiu.
Această fericire este transmisă prin mai multe figuri de stil. Astfel, metafora "ochiul de jăratic" (asociată cu adverbul "numai" şi cu comparaţia "licăreşte ca o piatră de rubin") conţine ideea de strălucire intensă, sugerând fericirea din privirea şi sufletul îndrăgostitului. Totodată, bucuria intimităţii este transmisă prin epitetul "dulce" asociat substantivului "umbra", care, la rândul lui, prin antiteză cu metafora anterioară, potenţează ideea de strălucire, adică de fericire.
Prin urmare, aceste figuri de stil exprimă starea de bucurie intimă a îndrăgostitului,

duminică, 27 octombrie 2013

"Povestea lui Harap Alb", de Ion Creangă - rezumat

Meditaţii online la limba română # Analize gramaticale online # Teste pentru admitere # Forumul orei de limba română # Integrame online # Jocuri lingvistice şi literare # Spânzurătoarea



Un crai are trei fii. Fratele său, Verde-Împărat, care stăpânea o ţară îndepărtată, neavând moştenitori băieţi, îi scrie să-i trimită pe unul dintre feciori pentru a-l lăsa pe tron la moartea sa.
Fiul cel mare al craiului pleacă la drum. Ca să-i încerce puterile, tatăl său îi iese în cale îmbrăcat în piele de urs. Flăcăul se sperie şi se întoarce înapoi, stârnind batjocura părintelui său. Tot aşa păţeşte şi mijlociul.
Mezinul este sfătuit de o bătrână cerşetoare cum să procedeze pentru a nu mai păţi ruşinea fraţilor săi. Îi cere tatălui său calul, armele şi hainele  din tinereţe. Deşi uimit, craiul este totuşi de acord. Calul se dovedeşte a fi un cal fermecat,  care nu se sperie de urs atunci când îi iese în faţă. Astfel, mezinul pleacă mai departe, primind de la tatăl său blana de urs şi sfatul să se ferească de oamenii spâni sau roşii.
Cutreieră mult timp, până când, într-un codru întâlneşte un om spân, care îi apare de trei ori sub trei înfăţişări diferite, oferindu-se să-i fie slugă. În cele din urmă, fiul cel mic al craiului, nemaiştiind pe ce cărări să o apuce, acceptă ultima propunere a spânului. Cei doi străbat o bucată de drum, după care spânul, prin vicleşug,  îl convinge pe fiul craiului să coboare într-o fântână ca să se răcorească. Îl închide acolo şi îl obligă să i se supună. Cei doi schimbă între ei hainele şi identitatea. Fiul craiului devine sluga spânului şi este botezat Harap-Alb.
Cei doi îşi continuă drumul spre ţara lui Verde-Împărat. Ajunşi acolo, spânul este primit şi tratat cu tot respectul cuvenit moştenitorului tronului, iar Harap-Alb este trimis la grajduri.
Curând după aceea, spânul, pentru a-l impresiona pe împărat, îl trimite pe Harap-Alb să aducă o salată rară, din grădina ursului, apoi o piatră nestemată din fruntea cerbului, două sarcini foarte periculoase. Cu ajutorul bătrânei cerşetoare – care se dovedeşte a fi Sfânta Duminică -, tânărul reuşeşte să ducă la bun sfârşit cele două îndatoriri.
A treia oară este trimis s-o aducă pe fata împăratului Roş, cunoscută ca mare vrăjitoare. Drumul către împăraţia acestuia este lung. Harap-Alb are ocazia să facă fapte bune: să ajute nişte furnici şi un roi de albine, primind de la acestea câte o aripă fermecată. Se întovărăşeşte apoi cu cinci făpturi ciudate, care se oferă să îl ajute: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Cu ajutorul acestora şi cu darurile de la furnici şi albine, Harap-Alb reuşeşte să depăşească încercările la care îl supune împăratul Roş şi să o capete pe fiica acestuia pentru a o duce spânului.
Pe drum cei doi tineri prind drag unul de altul. Când ajung la palatul împăratului Verde, fata dezvăluie tuturor adevărata identitate a lui Harap-Alb. Spânul, mânios că a fost trădat, se repede şi îi taie acestuia capul. Imediat, calul lui Harap-Alb îl ucide pe spân, azvârlindu-l din înaltul cerului. Fata împăratului Roş îl readuce la viaţă pe Harap-Alb cu apă moartă şi apă vie.
Cei doi se căsătoresc şi împăratul Verde le dă binecuvântarea şi împărăţia totodată.

Subiectele pentru bacalaureat legate de acest text pot fi găsite pe blogul profesorului de limbă română.

vineri, 20 septembrie 2013

luni, 24 iunie 2013

Apartenenţa textului la genul liric

Textul liric este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate. 
Textul „Cuptor”, de Ion Pillat este un text liric, pentru că are toate caracteristicile specifice unui astfel de text. În primul rând, exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct. Ion Pillat realizează tabloul unei zile toride de vară. Cerul e arzător, iarba e arsă, bălţile au secat, cosaşii ieşiţi la muncă dorm sub carele lor. Dorm la umbra stejarilor oile, dorm şi boii lângă care. E o „tăcere nesfârşită”, doar greierii se aud şi, rareori, fâşâiturile unor coase. Acest tablou transmite un sentiment de nelinişte, provocat de impresia de pârjol universal. 
În al doilea rând, există un eu liric, care-şi face simţită prezenţa discret (fără mărci lexico-gramaticale proprii). Doar verbul „se vede” din primul vers sugerează existenţa unui privitor care încearcă să-şi explice canicula prin intervenţia divină. În rest, subiectivismul eului liric se regăseşte în opţiunea pentru anumite imagini şi cuvinte. 
În al treilea rând, textul este liric, deoarece limbajul său este artistic, încărcat de subiectivitate. Autorul creează imagini vizuale ( iluzia vizuală a „apelor luminii”, bivolii adormiţi în noroi, oile care dorm la umbră, cosaşii dormind sub care etc.) şi imagini auditive (ţârâitul greierilor, fâşâitul stingher al coaselor), care conturează tabloul unei zile caniculare, undeva la ţară, pe câmp şi transmit un sentiment de nelinişte. Sunt folosite în acest scop figuri de stil diferite. Epitetele dogorâtor, arsă, nesfârşită, scurs induc ideea de sfârşit de lume sub imperiul caniculei. Cele două comparaţii ( pământul… coace ca o piatră, ca pietrele de moară dorm boii lângă car) transmit un sentiment de apăsare, iar repetiţia verbului dorm induce o stare de toropeală universală, din care mişcarea, proprie vieţii, a fost eliminată. De altfel, verbele de mişcare lipsesc cu totul. Predomină câmpurile lexico-semantice ale focului (cuptor, coace, dogorâtor, arsă), nemişcării (dorm – de 3 ori -, stând) şi tăcerii (tăcerea, tac, liniştei).Versul lung ( de 13-14 silabe), rima împerecheată şi ritmul iambic dau poeziei o muzicalitate lentă, potrivită cu sentimentul general transmis.
În concluzie, pentru că exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin vocea unui eu liric şi foloseşte un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate, textul „Cuptor”, de Ion Pillat, este un text liric. 
..........................................................................................
Formularea subiectului şi textul
Planul compunerii

duminică, 23 iunie 2013

Comentarea unei secvenţe de text

Comentează, în 30-50 de cuvinte ( 3 – 5 rânduri ) următoarea secvenţă: Eşti nebună, soro! ţipă madam Piscopesco, ce dracu! chioară eşti?… m-ai fript!

Dl şi dna Piscopesco, o familie bogată din Sinaia, sunt invitaţi de familia regală la dejun, la castelul Peleş. Dna Piscopesco este foarte agitată. Nu este mulţumită de cum a fost pieptănată de către guvernantă. Mama ei încearcă să o ajute, dar o arde cu "fierul de frizat". 
Secvenţa dată surprinde replica iritată a dnei Piscopesco. Prin ea, Caragiale vrea să scoată în evidenţă lipsa de educaţie a cocoanei. Limbajul ei nu este nicidecum al unei doamne din înalta societate. Expresii precum "eşti nebună", "ce dracu", "chioară eşti" trădează mai degrabă originea de mahala şi lipsa de bună creştere.
În concluzie, replica este folosită de autor ca un mijloc de caracterizare a personajului.

.................................................................................................

Planul compunerii poate fi găsit pe Blogul profesorului de limba română.
Textul integral din care a fost extrasă secvenţa poate fi găsit pe Blogul profesorului de limba română.

sâmbătă, 22 iunie 2013

Caracterizarea unui personaj dintr-un fragment de basm

 Subiect dat la Evaluarea Naţională 2013, sesiunea specială

Redactează o compunere de 150-250 de cuvinte (15-25 de rânduri), în care să caracterizezi personajul fata moșneagului din fragmentul de basm citat.


În acest fragment de basm este vorba despre o fată bună şi harnică, fiica unui moşneag, însurat cu o babă, care avea, la rândul ei, o fată. Duminică dimineaţa, baba şi fata ei pleacă la biserică şi o lasă pe fata moşneagului acasă cu poruncă să le pregătească mâncarea. Cu ajutorul unor nuci fermecaţi din grădina casei, fata moşneagului se transformă în crăiasă şi se duce, în trăsură împărătească, la biserică. Acolo este remarcată de fiul împăratului care se îndrăgosteşte de ea. Fata însă nu stă prea mult la biserică, ia anafură şi, fără a fi recunoscută de cineva, se întoarce repede acasă pentru a face de mâncare. Mai târziu, fata babei vine să-i povestească întâmplarea.
Fata moşneagului este personajul principal din acest fragment. Pentru a-i contura portretul autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi caracterizarea indirectă.
Caracterizarea directă este făcută de către autor şi de către alte personaje din text. Astfel, autorul ne spune direct că fata moşului era „urgisită şi necăjită”, apoi, când se transformă în crăiasă, că era „gătită aşa de mândru”. În alt pasaj, autorul vorbeşte despre „crăiasa cea frumoasă”. Personajul colectiv „lumea” (din biserică) apreciază că fata moşului este „crăiasă, nu de pe ici-de pe colea, ci crăiasa cea mai aleasă dintre crăiese”. Un alt personaj, fata babei, consideră că „mândră-i crăiasa ce-a venit azi la sfânta slujbă”. Caracterizarea indirectă se realizează printr-o singură modalitate: prezentarea faptelor personajului. Din felul cum se comportă în biserică, reiese că fata moşului este cuminte şi credincioasă. Deşi apariţia ei provoacă senzaţie, ea nu îşi pierde capul, ci stă în biserică doar pentru a lua anafură, apoi pleacă repede acasă. Tot din faptele ei, rezultă că este harnică şi bună gospodină, deoarece reuşeşte să pregătească mâncarea aşa cum i s-a cerut: „nici prea rece şi nici prea fierbinte”.
În concluzie, prin caracterizare directă şi indirectă, autorul creează portretul unei fete frumoase, bune şi harnice, un adevărat personaj pozitiv din basme.

marți, 21 mai 2013

Caracterizarea personajelor Mihai Viteazul şi Paşa Hassan

George Coşbuc (1866-1918) a fost un poet, traducător şi publicist transilvănean. Este unul dintre cei mai populari poeţi români. Poeziile sale vorbesc despre universul satului românesc, despre natură şi despre istoria naţională. Din această ultimă categorie face parte şi “Paşa Hassan”, creaţie inclusă în volumul “Cântece de vitejie”, apărut în 1904.
Mihai Viteazul şi Paşa Hassan sunt personajele principale ale acestei poezii.
Acţiunea este inspirată dintr-un fragment din opera istorică “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu. În lupta de la Călugăreni, din 1595, se înfruntă oastea română, condusă de Mihai Viteazul şi oastea otomană, a cărei ariergardă este comandată de Paşa Hassan. La un moment dat, pentru a-şi îmbărbăta ostaşii, copleşiţi de numărul mare al duşmanilor, Mihai intră în luptă, dând exemplu de vitejie. Turcii sunt respinşi. Însuşi marele comandant Sinan-Paşa cade în mocirla de la Neajlov. Încercând să rezolve situaţia, Paşa-Hassan, fără a se implica personal în luptă, dă ordin ienicerilor săi să atace pe la spate oastea română. Mihai dejoacă rapid  planul turcului. Porneşte apoi în urmărirea lui, provocându-l la luptă. Turcul fuge însă în mod laş şi, după o lungă cursă disperată, ajunge la tabăra sa, unde îşi găseşte salvarea.
Acţiunea este condusă în aşa fel de poet încât să pună în evidenţă, prin antiteză, personalităţile opuse ale celor doi conducători: Mihai şi Hassan. În primul rând, Mihai este curajos. Această trăsătură reiese din faptele voievodului, prin caracterizare indirectă. El face prăpăd printre turci. Îi zdrobeşte pe pod (“Căci vodă o-mparte cărare făcând”) şi apoi îi risipeşte când încearcă să-l atace pe la spate (“Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi/ Şi-o vântură toată.”). Spre deosebire de Mihai, Hassan este laş. Nu intră în luptă, ci doar dă ordine. Provocat de Mihai la duel, se comportă într-un mod nedemn, fugind disperat pentru a-şi salva viaţa.
O altă trăsătură a lui Mihai, evidenţiată tot din faptele lui, prin caracterizare indirectă, este calitatea de bun conducător. El ştie cum să-şi îmbărbăteze oştenii pe pod, dându-le exemplu personal. Respinge el însuşi – doar cu câţiva oameni - atacul pe la spate pus la cale de Hassan. Este mereu în fruntea armatei sale. Spre deosebire de el, Hassan este un prost conducător, care doar dă ordine, fără să lupte direct (“Hassan de sub poala pădurii acum / Lui Mihnea-i trimite o poruncă;/ (...) Dar paşa rămâne alături de drum / Departe de luncă”). Este un model jalnic pentru ostaşii săi, prin laşitatea de care dă dovadă, fugind din faţa provocării.
O altă trăsătură morală a lui Mihai Viteazul, care reiese din faptele personajului, prin caracterizare indirectă, este onoarea. Voievodul român îl provoacă pe turc la luptă, în spirit cavaleresc, medieval (“Stai, paşă! Să piară azi unul din noi”). Această faptă pune în evidenţă, prin antiteză, lipsa de onoare a lui Hassan, care preferă să fugă (“Dar paşa mai tare zoreşte;”).
Prin caracterizare directă, Coşbuc face portretele fizice ale celor doi combatanţi, de asemenea în antiteză. În timp ce Mihai este văzut ca un zeu coborât printre muritori - înalt ca un munte, cu vorba tunătoare şi răsufletul geros, purtând un fulger în mână - sărmanul paşă arată dezgustător : îngălbenit de groază, cu ochii injectaţi de sânge şi barba răvăşită. Dinţii îi dârdâie, veşmintele îi sunt rupte, turbanul i-a căzut. Mihai Viteazul inspiră măreţie şi respect, Paşa Hassan trezeşte milă şi batjocură.
În memorabilul portret al lui Mihai Viteazul, din strofa a opta, Coşbuc foloseşte o înlănţuire de hiperbole extrem de sugestive pentru a crea statura monumentală a voievodului:
Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier, 
Şi zalele-i zuruie crunte, 
Gigantică poartă-o cupolă pe frunte, 
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, 
Iar barda din stânga-i ajunge la cer, 
Şi vodă-i un munte.

În concluzie, prin antiteză, Coşbuc scoate în evidenţă trăsăturile excepţionale ale lui Mihai Viteazul (curaj, onoare, capacităţi de conducător), alăturându-i un personaj cu trăsături opuse: laşitate, lipsă de onoare, slabe calităţi de comandant. Coşbuc vrea să transmită astfel un mesaj de respect şi de admiraţie pentru eroul român de la Călugăreni. 
....................................................................
Planul compunerii poate fi găsit pe blogul profesorului de limba română.

sâmbătă, 11 mai 2013

Semnificaţia versurilor

Prezintă, în 30-50 de cuvinte (3-5 rânduri), semnificaţia versurilor: Iar bunicul desfăşoară /Basme pline de urgie, / Basme care te-nfioară / Despre vremi de-odinioară, / Vremi ce-n veci n-au să mai fie. 

Totu-i alb în jur cât vezi 
Noi podoabe pomi-ncarcă 
Şi vibrează sub zăpezi 
Satele-adormite parcă. 
Doamna Iarnă-n goană trece 
În caleşti de vijelii – 
Se turtesc pe geamul rece 
Nasuri cârne şi hazlii. 
Prin odăi miroase-a pâine, 
A fum cald şi amărui 
Zgreapţănă la uşă-un câine 
Să-şi primească partea lui ... 
Tata iese să mai pună 
Apă şi nutreţ la vacă; 
Vine nins cu-n fel de brumă 
Şi-n mustăţi cu promoroacă. 
Iar bunicul desfăşoară 
Basme pline de urgie, 
Basme care te-nfioară 
Despre vremi de-odinioară, 
Vremi ce-n veci n-au să mai fie. 

(Nicolae Labiş, Iarna)

Poezia lui Labiş vorbeşte despre iarnă, transmiţând sentimentul de bucurie pe care îl au copiii la venirea acestui anotimp. 
Natura toată este acoperită de zăpadă. În casă este cald, miroase a pâine şi copiii ascultă poveştile bunicului. Versurile date sugerează tocmai farmecul basmelor, care vorbesc despre o lume dispărută, adusă în memorie de zăpezile grozave de afară. Repetiţiile « basme…, basme » şi « vremi…, vremi » sugerează nostalgia după timpurile de altădată. Epitetele dezvoltate « pline de urgie » şi « care te-nfioară » exprimă emoţia copilărească provocată de ascultarea basmelor. 
În concluzie, versurile citate exprimă bucuria poveştilor copilăriei, iarna, la gura sobei, în mijlocul familiei.

..........................................................................
Planul compunerii poate fi găsit pe blogul profesorului de limba română.

marți, 23 aprilie 2013

Descrierea subiectivă

Clasa a VII-a, manualul Humanitas
Ex. 1 / pag. 144
Ce tip de descriere (obiectivă sau subiectivă) apare în versurile date? Argumentaţi!

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă
Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi.


Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață,
Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.(...)


Poetul dacă se așază la vreo răspânte cu fântână
Vorbește cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână. (...)

Ciobanul dacă se zărește printre desișul tău cel verde,
De rând de-ar fi la-nfățișare, înfățișarea lui și-o pierde. (...)


                             (Alexandru Macedonski - Pădurea)

În versurile lui Macedonski apare descrierea subiectivă. Acest lucru este dovedit de mai multe elemente. În primul rând, scopul textului nu este de a informa (ca în descrierea obiectivă), ci de a impresiona, de a transmite emoţii cititorului.
Al doilea argument că descrierea este subiectivă este conţinutul. Nu ni se prezintă date precise, informaţii de ordin ştiinţific, ci ne sunt transmise gândurile şi sentimentele proprii autorului. Poetul ne vorbeşte în versuri despre pădure, exprimându-şi dragostea şi admiraţia faţă de aceasta.
Al treilea argument că descrierea este subiectivă este limbajul folosit. Nu întâlnim termeni ştiinţifici şi cifre, ca în descrierile obiective, ci nenumărate imagini artistice realizate cu ajutorul figurilor de stil: epitete, repetiţii, personificări, inversiuni. Se remarcă epitetele "dragă", "semeaţă", "liniştită", "răzvrătit", personificarea "muntele (...) nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă" şi comparaţia "câmpul (...) se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă."
Aşadar, prin scopul urmărit (impresionarea cititorului), prin conţinut (gânduri şi sentimente proprii) şi prin limbajul artistic (înţesat cu figuri de stil), textul lui Macedonski este o descriere subiectivă.

...............................................................................
Poţi găsi planul compunerii, cu explicaţii, pe blogul meu.

duminică, 14 aprilie 2013

Demonstraţie că un text este basm popular

Basmul popular este o creaţie populară epică,  în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, într-un cadru supranatural,  acţiunea terminându-se cu triumful binelui. Basmul conţine formule specifice (iniţiale, mediane şi finale) şi  transmite un mesaj optimist, cu valenţe educative.
“Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular, pentru că întruneşte toate caracteristicile speciei.
În primul rînd este o creaţie populară, având caracter oral, anonim şi colectiv.
În al doilea rând, aparţine genului epic. Are acţiune, personaje şi narator. Acţiunea se bazează pe conflictul dintre bine şi rău. Un împărat avea un măr care făcea mere de aur, din care însă nu apuca să mănânce, deoarece îi erau furate de zmei. Prâslea reuşeşte să-i învingă pe zmei şi, într-un final, după ce-i învinge şi pe fraţii săi cei pizmaşi, se însoară cu o fată de împărat, salvată de la zmei şi moşteneşte tronul împărăţiei. Prin el, binele învinge răul, acesta fiind a treia dovadă că avem de-a face cu un basm.
Prezenţa supranaturalului este al patrulea argument că “Prâslea cel voinic...” este basm. Acţiunea se petrece pe două tărâmuri: al oamenilor şi “celălalt”, al făpturilor neobişnuite: zmei, balauri, zgripţuroaice. Există obiecte magice, de exemplu biciul,  cu care Prâslea transformă palatele zmeilor în mere. Totul se petrece sub semnul cifrei magice “trei”: trei fii de împărat, trei zmei, trei fete de împărat, trei dorinţe ale fetei celei mici.
Ultimul argument că textul este basm constă în mesajul pe care îl transmite: să fim de partea binelui, pentru că acesta învinge întotdeauna, până la urmă.
În concluzie, textul “Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular, fiind o operă populară epică, în care un erou reprezentând binele îşi învinge adversarii, într-o lume aflată sub semnul supranaturalului.
..........................................................................................
Puteţi găsi planul compunerii pe Blogul profesorului de limba română

joi, 4 aprilie 2013

Semnificaţia unei figuri de stil


În prima strofă a poeziei, Eminescu foloseşte metafora “flori de umbră”.
Poezia vorbeşte despre plăcerea contemplării şi melancolia singurătăţii. Eul liric se proiectează aici în ipostaza îndrăgostitului fascinat, care-şi urmăreşte  iubita pe geam, de afară, din întunericul nopţii. Prima strofă prezintă tocmai cadrul natural.
Este o noapte senină. Bărbatul stă în cerdacul iubitei. Deasupra lui se desfăşoară crengile copacilor, mişcate încet de vânt. Formele lor, interpuse în calea luminii, desenează pe podeaua cerdacului „flori de umbră”. Această metaforă – în conexiune cu restul strofei - sugerează frumuseţea complexă a momentului. Pe de o parte este frumuseţea naturii, cu noaptea senină, cu arborii mişcaţi de vânt. Pe de altă parte este frumuseţea contemplării tainice a iubitei. Îndrăgostitul trăieşte totodată voluptatea   descoperirii comorii ascunse şi melancolia imposibilităţii de a o avea.
În concluzie, prin metafora „flori de umbră”, Eminescu anunţă încă din prima strofă cele două coordonate lirice ale poeziei: frumuseţe şi melancolie. 
........................................................................................................

Poezia, formularea subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici

duminică, 24 februarie 2013

Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea



Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 (1864) la Iaşi, din iniţiativa a cinci tineri întorşi de curând de la studii din Occident (Germania, Franţa): Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti.
Junimea a desfăşurat o activitate intensă, urmărind atingerea mai multor obiective: educarea publicului într-o diversitate de domenii (ştiinţele naturii, filozofie, psihologie, logică, literatură, cultură etc.), cultivarea gustului estetic al acestuia, impunerea unei literaturi de valoare, unificarea limbii române literare, combaterea „formelor fără fond” în cultură şi societate.
În 1867, Junimea editează revista Convorbiri literare, în care membrii societăţii şi-au făcut cunoscute ideile şi creaţiile. Aici au fost publicate pentru prima dată operele de valoare ale celor care vor deveni marii clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Titu Maiorescu (1840 – 1917) a fost mentorul societăţii Junimea. El a fost deopotrivă estetician, teoretician al culturii şi al problemelor limbii, critic literar, avocat, om politic.

Nemulţumit de starea generală a societăţii româneşti din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, Maiorescu a încercat prin toată activitatea sa să impună o nouă direcţie de dezvoltare în cultură şi civilizaţie.
Rolul său în impunerea unei noi direcţii în literatura română s-a manifestat pe mai multe căi.
În primul rând, Maiorescu a criticat cu asprime starea literaturii române (şi a culturii, în general) din acea epocă. Considera că există o mediocritate generalizată, care se autosusţine şi se autopromovează, împiedicând apariţia valorilor reale.
În al doilea rând, el a luptat pentru impunerea unei limbi române literare autentice, izvorâte din spiritul poporului şi inteligibilă pentru popor. În studiile sale, a combătut etimologismul latin, a militat pentru principiul ortografiei fonetice (adoptat în cele din urmă şi de Academie în 1881), a susţinut îmbogăţirea vocabularului doar cu acele neologisme necesare pentru exprimarea unor înţelesuri noi, s-a manifestat împotriva stricătorilor de limbă, a ridiculizat „beţia de cuvinte”.
În al treilea rând, în domeniul teoriei literare, Maiorescu a trasat o linie de demarcaţie netă între poezia de valoare şi poezia proastă. Într-un studiu memorabil din chiar primul număr al Convorbirilor literare (martie 1867), intitulat O cercetare critică asupra poeziei de la 1867, este definită poezia, cu cele două „condiţiuni” ale ei: cea materială şi cea ideală. Maiorescu explică pe larg, dând şi exemple contrastive, în ce constă poezia adevărată. Ea este chemată să exprime frumosul şi se deosebeşte de cunoaşterea intelectuală. Este proclamată astfel autonomia esteticului.
O altă idee importantă pentru rolul jucat de Maiorescu în schimbarea feţei literaturii române este cea a preeminenţei principiului estetic în aprecierea operei de artă. Într-un studiu dedicat comediilor lui Caragiale, criticul afirmă că scopul artei nu este să moralizeze, ci să placă. Arta este morală prin însăşi natura ei, emoţia estetică purificându-l pe om, înălţându-l într-o lume impersonală şi eliberându-l de impulsurile sale egoiste.
Două dintre ideile promovate de Maiorescu se regăsesc şi în studiul din 1868 intitulat În contra direcţiei de astăzi în cultura română.
Prima dintre ele este critica stării generale a societăţii româneşti de după unirea principatelor. Răspunzând unei replici, criticul se lansează într-o analiză generală a civilizaţiei şi culturii române din acea epocă. El desfiinţează practic pretenţiile ştiinţifice ale istoriografiei, ale lexicologiei şi ale filologiei vremii, acuzându-le pur şi simplu de mistificare a adevărului, din dorinţa de a legitima istoric drepturile poporului român. Pe de altă parte, falsul este propagat şi în judecăţile de valoare asupra producţiilor culturale de tot felul. Orice creaţie, cât de proastă, este privită cu indulgenţă, dacă nu cu laudă, sub cuvânt că „tot este ceva”.Maiorescu cere ferm descurajarea mediocrităţilor din toate domeniile: literatură, jurnalism, politică.
Cea de-a doua idee călăuzitoare a activităţii maioresciene pe care o regăsim şi în acest studiu este grija pentru cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului poporului care o vorbeşte. De altfel, studiul porneşte de la un răspuns dat gazetei Transilvania. Aceasta replicase Convorbirilor literare că se ocupă de bagatele, atunci când le cere jurnaliştilor români din Austria să scrie corect româneşte. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil şi ortografie nu este nicidecum un lucru fără importanţă: raţiunea de a exista a unei gazete literare este tocmai cultivarea limbii române.  
În concluzie, consider că rolul lui Titu Maiorescu în deschiderea unei noi direcţii în literatura şi cultura românească a fost covârşitor. Prin studiile sale şi prin activitatea desfăşurată în cadrul societăţii Junimea, el a deschis calea literaturii valoroase şi moderne, făcând posibilă apariţia unor scriitori de mare valoare, care sunt azi consideraţi mari clasici: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. 

.............................................................................
Formularea subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici.
Articolul lui Maiorescu În contra direcţiei de astăzi în cultura română poate fi găsit aici.

marți, 19 februarie 2013

Compuneri originale

Ascultă-mi paşii...

    Ascultă-mi paşii cum tropăie prin oceanul de lacrimi! Vreau sa mă ţii de mână şi să te învăţ ce nu ştii: că poţi lua bucuria şi o poţi face ghem, să iei apoi firul să îl desfaci pe parcursul vieţii tale zi de zi. Să-ţi mai spun ceva: la culcare încearcă să auzi sunetele din jurul tău. Vei auzi paşi! Nu sunt ai mei, ci ai îngerului tău care te veghează. Să închizi ochii şi să-l auzi cum se roagă pentru tine, nu uita să-i mulţumeşti!
   Dacă vrei şi tu poţi fii înger, spune-i tristeţii de cîte ori o întâlneşti că oamenii nu mai au nevoie de ea! Va înţelege...pentru că oricum a obosit să alerge de colo colo! Se va duce să se odihnească în veşnicie. Va fi bine!


Sunt copilul

sunt copilul
ce sărută
ploaia şi vântul
taina
privită
din vârful
ideii
desfrunzite
alunec
pe râsetele
făcute cadou
nepăsării
puse la presat
între
filele şoapte
deloc
odihnite

Denisa Lepădatu,
 elevă în clasa a 4-a, Şcoala Gimnazială "Mihail Sadoveanu" Galaţi

sâmbătă, 2 februarie 2013

Ideologia promovată de „Dacia literară” aşa cum se reflectă într-o operă literară studiată

Perioada paşoptistă (1830-1860) este scena unor evenimente decisive pentru soarta naţiunii noastre: Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor, din 1859. Scriitorii importanţi ai epocii – Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Ghica – sunt şi oameni implicaţi politic, luptători pentru crearea unei conştiinţe naţionale. Aceeaşi idee naţională îi călăuzeşte şi în activitatea literară, unde îşi propun dezvoltarea unei literaturi originale şi naţionale şi impunerea unei limbi române literare unitare. 
Aceste deziderate sunt exprimate programatic de către Mihail Kogălniceanu în textul Introducţie publicat în primul număr ( din 30 ianuarie 1840) al revistei „Dacia literară”. Textul este considerat manifestul literar al romantismului românesc. 
În articolul său, Kogălniceanu începe prin a face un scurt istoric al presei româneşti. El critică apoi provincialismul publicaţiilor importante din epocă („Curierul românesc”, al lui Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, „Albina românească”, a lui Gheorghe Asachi, în Moldova şi „Foaia inimii”, a lui George Bariţiu, în Ardeal) şi lansează prima idee importantă: „Dacia literară” îşi propune să promoveze scrieri originale ale scriitorilor români din toate regiunile. 
În ordinea apariţiei în articolul-manifest, a doua idee importantă este cea a obiectivităţii şi imparţialităţii criticii. Kogălniceanu anunţă intenţia revistei sale de a face o critică nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana.” 
Respingând dezbinarea între scriitori, autorul lansează cel de-al treilea obiectiv major al programului său: cultivarea unei limbi şi a unei literaturi unitare a tuturor românilor. 
În sfârşit, ultima intenţie enunţată de Kogălniceanu este descurajarea traducerilor, abundente la acea vreme, şi promovarea literaturii originale, inspirate din istoria neamului, din frumuseţile patriei şi din tradiţiile poporului. Această idee, tipic romantică, se va dovedi extrem de fecundă în anii următori, toţi scriitorii români importanţi silindu-se a o pune în practică. 
Unul dintre ei este Costache Negruzzi, care publică, în chiar primul număr al „Daciei literare”, nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. Este prima nuvelă istorică din literatura română, evocând şi transfigurând cu forţă expresivă o perioadă zbuciumată din trecutul Moldovei, şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Lupta acestuia pentru impunerea autorităţii domneşti se transformă, din cauza temperamentului său sangvinar, într-o continuă hăituire a boierilor. Aceştia sunt schilodiţi şi ucişi sub pretextul trădării, care ajunge pentru domnitor o obsesie maladivă. În cele din urmă Lăpuşneanul moare el însuşi în chinuri, otrăvit de propria soţie. 
Nuvela pune în practică două dintre ideile enunţate de Kogălniceanu în Introducţia la „Dacia literară”. În primul rând, respectă condiţia originalităţii. Nu este o traducere din altă limbă, nu este o imitaţie a unei opere literare străine (deşi criticul George Călinescu o compară cu Macbeth, a lui Shakespeare, dar numai ca valoare). 
În al doilea rând, se inspiră din istoria naţională. Negruzzi a folosit ca surse cronicile moldoveneşti ale lui Miron Costin şi Grigore Ureche, de unde a preluat scene, fapte şi replici. Totuşi el s-a distanţat semnificativ de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei. Personajul principal al nuvelei este foarte departe de persoana istorică, reală, care i-a folosit ca sursă de inspiraţie. El este construit în aşa fel încât să ilustreze ideea că, în ciuda forţei de care dispun la un moment dat şi a cruzimii lor, tiranii sfârşesc întotdeauna tragic. 
Părerea mea este că textul lui Costache Negruzzi a fost publicat în primul număr al revistei „Dacia literară” tocmai pentru a servi ca ilustrare a ideilor enunţate în „Introducţie” şi ca model pentru ceilalţi scriitori de limbă română. Aşa cum ştim, Kogălniceanu şi-a atins obiectivul. Revista „Dacia literară” a avut o foarte mare importanţă pentru literatura română, căreia i-a trasat liniile directoare de dezvoltare pentru cel puţin două decenii. Ca urmare a acţiunii ei, au apărut creaţii literare originale, inspirate din istoria, tradiţiile şi natura patriei, care au aşezat fundamentele literaturii naţionale. Scriitorii paşoptişti au scris despre trecutul istoric al românilor (C. Negruzzi, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, N. Bălcescu), despre frumuseţile naturii (V. Alecsandri, A. Russo) şi au avut preocupări pentru culegerea folclorului (V. Alecsandri, A. Russo).

Enunţul subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici şi aici.

luni, 21 ianuarie 2013

Raportul realitate - ficţiune

Prezintă raportul dintre realitate și ficțiune, într-o compunere de 15-20 de rânduri, utilizând, pentru exemplificare, secvențe din ambele texte propuse. 
 
Textul literar este o lucrare scrisă, în care autorul îşi creează propriul univers imaginar, prin intermediul căruia îşi transmite gândurile, sentimentele, ideile. Autorul foloseşte realitatea pentru a crea, mai apoi, ficţiunea. Prin urmare, între ficţiune şi realitate este o relaţie strânsă.  

În textul « Aventurile măgarului Alfred », de Eduard Ţone, este vorba despre un măgăruş născut pe un nor, care are o mare dorinţă : să ajungă să locuiască pe pământ, într-o căsuţă portocalie, pe care o văzuse într-o livadă de meri. Nu ştia de ce trebuia să locuiască acolo sus, pe un nor, cutreierând mări şi ţări, în loc să locuiască pe pământ, în acea căsuţă. Din această cauză, măgăruşul era foarte trist. În acest text, elementele care aparţin realităţii sunt animalele (măgarul, vulturul), livada de meri şi norul. Cu ajutorul acestor elemente, autorul creează ficţiunea (măgarul care se naşte pe un nor, călătorind peste mări şi ţări, conversaţia dintre măgăruş şi vultur, etc.).
În textul « Aventurile lui Noruleţ, măgăruşul călător », de Valentina Mihart, un măgăruş numit Noruleţ, care locuia într-o ţară depărtată, lipsită de oameni şi locuită doar de necuvântătoare, îşi aude părinţii vorbind în şoaptă despre o comoară. Mama lui Noruleţ descuie lădiţa în care se afla comoara cu pricina, dar în loc de galbeni, în lădiţă se afla o carte despre Ţara Oamenilor. Astfel, Noruleţ se hotărăşte să plece în lumea largă. În acest text, elementele care aparţin realităţii sunt măgarii, cartea, Planeta Albastră. Cu ajutorul acestor elemente, scriitorul creează ficţiunea (ţara în care locuieşte Noruleţ, conversaţia dintre părinţii lui Noruleţ, comoara şi călătoria lui Noruleţ în Ţara Oamenilor).
După părerea mea, ambele texte vor să ne arate cât de frumoasă este viaţa pe Pământ şi câte minunăţii poţi găsi aici. În amândouă textele, măgăruşii vor să exploreze lumea noastră, ba chiar în textul “Aventurile lui Noruleţ, măgăruşul călător”, lumea noastră este comparată cu o comoară mai preţuită decât galbenii.
Ambele texte creează un univers imaginar propriu îndepărtat de realitate, dar mesajul este pentru lumea reală. Acest mesaj vrea să ne amintească (cum am spus şi mai devreme) cât de frumoasă este lumea în care trăim!
Compunere trimisă de Ioana-Victoria Nedelcu