duminică, 19 februarie 2012

Caracterizarea personajului Lefter Popescu din "Două loturi", de I.L. Caragiale



I. L. Caragiale (1852-1912) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române, afirmându-se ca dramaturg, prozator şi publicist. Este autor al cunoscutelor comedii "O noapte furtunoasă" , "O scrisoare pierdută" şi al unor schiţe foarte populare precum "Vizită", "D-l Goe...", "Bubico", "Căldură mare". A scris, de asemenea, nuvele şi povestiri. Cel mai cunoscut volum al său este "Momente", apărut în 1901, în care este inclusă şi nuvela "Două loturi".
Dl Lefter Popescu este personajul principal al textului. El este impiegat la un minister şi cumpără două bilete de loterie, cu bani împrumutaţi, pentru a sparge ghinionul. Când, după un timp, află că a câştigat, dl Popescu se trezeşte că nu mai ştie unde a pus biletele. Disperat, se învoieşte de la serviciu şi împreună cu soţia, răscolesc cu febrilitate casa timp de trei zile, dar în zadar. La un moment dat, îşi aminteşte că le-ar fi pus în jacheta cenuşie. Catastrofă însă. Consoarta îi mărturiseşte îngrozită că a dat-o unei ţigănci în schimbul a zece farfurii de porţelan. Turbat, dl Lefter, împreună cu d. căpitan Pandele - cel care îi împrumutase banii pentru bilete contra a zece la sută din câştig - şi cu un comisar de poliţie, pleacă în căutarea ţigăncii. O găseşte, dar, cu toate presiunile făcute asupra ei, femeia nu recunoaşte că ar fi dat peste bilete în jacheta căpătată. Disperarea dlui Popescu creşte. Nevoit în cele din urmă să se întoarcă la serviciu, are surpriza să descopere "loturile" în sertarul biroului. Personajul este acum în al nouălea cer. În plină euforie, îşi înaintează demisia şefului său şi merge să-şi încaseze câştigurile. Ca un trăznet cade însă asupra lui ironia sorţii: numărul unui bilet ieşise câştigător la loteria celuilalt bilet ... şi viceversa. Aruncat din hăul negru al disperării pe culmile fericirii şi apoi prăbuşit înapoi, dl Lefter cedează psihic şi înnebuneşte.
Miza nuvelei "Două loturi" nu constă atât în spectaculosul naraţiunii, cât în urmărirea evoluţiei psihice a personajului principal. Chiar şi în proză, Caragiale rămâne în primul rând dramaturg. Acţiunea îmbracă forma unei înlănţuiri de scenete, iar viaţa interioară a personajului nu ne este cunoscută decât prin manifestările ei exterioare. Modalitatea principală de caracterizare este aşadar indirectă: personalitatea lui Lefter Popescu se conturează din fapte, comportament, limbaj, din mediul în care trăieşte, din relaţia sa cu celelalte personaje şi, deloc întâmplător la Caragiale, din chiar numele pe care îl poartă.
Îl cheamă Lefter Popescu. Prenumele permite un interesant joc de semnificaţii. În româneşte, "lefter" înseamnă "care nu are nici un ban, care este fără lăscaie (în pungă)", dar în neogreacă, de unde provine, "elefteros" înseamnă "liber". Dl Popescu a fost "Lefter" toată viaţa, aşa îl strigă soţia, aşa îi zic prietenii, numele pare a-l fi predestinat unei existenţe mediocre. O singură dată numai, el se înalţă la rangul de "Elefteros": atunci când, găsind biletele de loterie în sertarul biroului său de la minister, crede că "a scuturat în fine jugul nesuferitei robii". Având bani, se simte liber şi, sigur pe el, îşi redactează, în termeni superior-ironici, demisia, pe care o semnează apoi semeţ-aristocratic :
"Domnule Ministru,
Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serrviciului.
Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor. minister.
Binevoiţi etc.
Eleutheriu Poppescu"
Cât priveşte numele de familie, Popescu, acesta sugerează pe de o parte originea populară, simplă, a personajului - pe care acesta, conştient, caută să o atenueze prin ortografierea cu doi "p" -, dar şi, pe de altă parte, lipsa lui de individualitate , caracterul comun, "de gloată", cum spune criticul G. Ibrăileanu.
Mediul în care trăieşte Lefter Popescu este cel citadin: Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, înţesat, la Caragiale, de birje şi berării. Omul este un mic burghez şi duce o viaţă liniştită, dar mediocră. Este impiegat la minister, are o soţie, are o casă. Existenţa lui se desfăşoară între cancelarie, berărie şi domiciliul conjugal.
Relaţia sa cu şeful de la minister stă sub semnul terorii şi al umilinţei. Trăieşte permanent cu groaza că poate fi oricând smuls din tihna familială şi chemat la serviciu peste program:
"Hait ! iar ne cheamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se recomande ministrului că e grozav !".
Când şeful îl descoperă în berărie, d. Popescu "se face palid".La minister, chemat la ordine, "intră foarte umilit" în biroul acestuia şi, după ce suportă o severă muştruluială "iese împleticindu-se" de acolo. Slujba i se pare o robie şi tocmai de aceea momentul descoperirii biletelor devine o apoteoză a eliberării. Cu gesturi seniorale de erou victorios, d. Lefter îşi pregăteşte răzbunarea:
"Se încheie la jiletcă fără pripă, se aşază bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mână sigură, pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziţie..."
Caragiale tratează în manieră ironică această teamă obsesivă pe care micul funcţionar public o trăieşte în relaţia cu superiorul său, disproporţia între realitate şi reacţia faţă de ea fiind evidentă.
Berăria este locul unde d. Lefter se întâlneşte cu amicii, pentru a dezbate, probabil, ca toţi eroii lui Caragiale, starea naţiunii. Aici este sfătuit să cumpere bilete de loterie cu bani de împrumut şi tot aici se întoarce după expediţia infructuoasă din mahalaua Farfurigiilor pentru a analiza situaţia împreună cu d. căpitan Pandele şi d. comisar de poliţie Turtureanu. Aici, d. Lefter se simte egalul celorlalţi.
În sfârşit, există şi un loc unde d. Lefter este şef: căminul conjugal. Despre felul cum se desfăşura viaţa sa în familie, înainte de întâmplarea cu biletele, Caragiale nu ne face decât o vagă idee, schiţând o secvenţă idilică:
"Era seară; omul şedea la masă cu consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi".
Că acasă d. Lefter devine din miel leu ne dăm seama după apelativele aruncate sărmanei soţii, găsită vinovată în cele din urmă de dispariţia biletelor: "Femeie !...", "nenorocito !", "cocoană!".
Aşadar, d. Popescu are un comportament schimbător, după cum bate vântul puterii: umil cu şeful, comunicativ şi cooperant cu amicii, zbir cu consoarta. Acest cameleonism în funcţie de mediul în care se găseşte şi de persoana cu care se află în contact scoate la lumină caracterul mărunt al protagonistului. Este unul din motivele pentru care nici nu-l deplângem pe d. Lefter, fiind tentaţi de multe ori să râdem de el, deşi sfârşeşte tragic. Caragiale nu-i conferă măreţie, de aceea personajul e tragi-comic.
Fizionomia eroului principal se întregeşte prin limbaj şi gesturi, pe care prozatorul le surprinde cu mare precizie, dând viaţă fiecărei secvenţe. Ca pe scenă vedem cum mirajul câştigului îl transformă radical pe altfel apaticul domn Lefter Popescu. Omul se metamorfozează în fiară: limbajul i se radicalizează, vocea capătă stridenţe agresive:
"-Asta e culmea!...culmea!...strigă d. Lefter"
"-Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le ia..."
"-Cui ? cui ai dat-o, nenorocito !"
"-Taci, strigă crunt d. Lefter..."
"-Unde sunt farfuriile ?... Voi să văz farfuriile ! Adu farfuriile ! porunceşte straşnic d. Lefter."
"-Destul, nenorocito !"
Gesturile îi devin febrile, trădând agitaţia interioară. În culmea surescitării, dl Lefter răstoarnă casa de zece ori în căutarea biletelor până cade frânt de oboseală. Nu doarme însă mai mult de un sfert de oră şi sare în sus convins că şi-a amintit unde le-a pus. Face ţăndări farfuriile de porţelan primite de consoarta sa în schimbul jachetei. Ca şi cum ar fi declanşat un mecanism ce nu mai poate fi oprit, dl Lefter nu-şi mai poate regăsi liniştea, îndreptându-se cu repeziciune spre autodistrugere. Străbate oraşul în goană cu birja până în mahalaua Farfurigiilor, o ameninţă şi chiar o bate pe chivuţa cu jacheta, se duce la secţia de poliţie, apoi la berărie, apoi iar la poliţie, apoi iar toată noaptea colindă mahalalele până ajunge spre dimineaţă încă o dată la cocioaba chivuţelor. Este bătut şi tăvălit prin noroi, sosind acasă ca vai de el pe la şapte şi jumătate dimineaţa, spre groaza soţiei. Ajunge totuşi la minister la opt şi cinci. Parcă toate resursele sale fizice şi psihice s-au activat într-un suprem şi ultim efort vital pus în slujba speranţei. Coarda însă a fost întinsă prea mult şi va plezni până la urmă. Când toate eforturile se vor fi dovedit inutile, istovit fizic şi psihic, d. Lefter clachează definitiv. Ca o păpuşă dezarticulată, personajul continuă să se mişte, acum însă în gol, fără nici o noimă: "Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter...".
Caragiale nu face analiză psihologică, nu ştim ce gândeşte personajul, dar îi putem urmări reacţiile fiziologice, de om aflat în pragul colapsului. Dl Lefter năduşeşte des şi face mereu gestul ştergerii sudorii de pe frunte, atunci când caută biletele prin casă. La berărie, la apariţia şefului "se face palid". La minister, iese "împleticindu-se" din biroul acestuia. Când, la bancher, are dintr-o dată presentimentul dezastrului, "simte o sfârşeală şi cade, alb ca porţălanul, pe un scaun lângă cantor", făcându-se în cele din urmă "vânăt ca ficatul".
Lefter Popescu este victima propriei sale himere. Deşi pretinde că nu crede în noroc, totuşi el joacă sistematic la loterie, nutrind în ascuns gândul că va veni şi vremea lui. Este atât de convins de acest lucru, încât nu se îndoieşte o clipă că ar fi câştigat. I se pare firesc, i se pare un drept al său. Toate energiile sale sufleteşti sunt mobilizate de această speranţă într-o viaţă mai bună. Pe acest fundal, căderea vine la fel de firesc, vidul interior luând locul iluziei. Nu destinul îi joacă o festă lui Lefter Popescu, căci, de fapt, în realitate nu s-a întâmplat nimic. Biletele nu valorau nimic, el nu a câştigat la loterie şi prin urmare toată agitaţia sa, agonia, extazul sunt artificiale. Neacceptându-şi condiţia, aspirând să devină din Lefter, Elefteros, personajul îşi este propriul său călău.
Atitudinea scriitorului faţă de personajul său este mai degrabă ironic-îngăduitoare, aşa cum probabil trebuie să fie cea a zeului Hazard faţă de bieţii muritori care-şi închipuie că-şi conduc viaţa după propria voinţă.