sâmbătă, 22 octombrie 2011

"După melci", de Ion Barbu (experienţa de cunoaştere - eseu nestructurat)

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Jocuri lingvistice şi literare # Teste de vocabular # Rebus şi integrame on-line # Jocuri de cuvinte # Blogul profesorului de limba română

Manual ART, clasa a IX-a, exerciţiu, pagina 24
Redactează un eseu liber (nestructurat) de o pagină în care să demonstrezi că joaca din pădure a copilului şi consecinţele acesteia reprezintă o experienţă de cunoaştere. Eseul trebuie să scoată în evidenţă faptul că, deşi aflat la vârsta jocului, copilul se maturizează sufleteşte.


Publicată pentru prima dată în Viaţa românească ( mai 1921) şi apoi retipărită într-o plachetă, această baladă îşi dezvăluie fondul tragic, derivat dintr-o experienţă de cunoaştere gratuită.
Iniţierea în tainele universului este unul din laitmotivele liricii lui Barbu. Aici copilul-demiurg încearcă să descopere universul şi această cunoaştere se întemeiază pe cuvânt. Rostirea prematură, forţarea naşterii melcului întru existenţă va avea un deznodământ tragic.

Povestea este simplă. Amăgit de atmosfera primăvăratică a unei zile de Păresimi ( prima duminică din postul Paştelui ), un copil merge în pădure unde găseşte un melc pe care îl descântă ca să iasă din cochilie la lumina caldă a soarelui. Este surprins însă de o viforniţă dezlănţuită din senin şi este nevoit să se întoarcă acasă. Aici îşi petrece noaptea îngrozit de urgia de afară, dar cu gândul la melcul ieşit din cochilie. A doua zi, când vremea se îndreaptă, fuge în pădure şi constată că melcul îngheţase. Îl boceşte, apoi îl ia acasă şi-l pune în pod, pentru a-i fi aproape.

În momentul plecării în pădure, înaintea experienţei cu melcul, copilul este un novice, un neiniţiat. Curios, ca orice copil, vrea să vadă cum iese melcul din cochilie, aşa că îl descântă ca să-l scoată de acolo:

Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie...
Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt :
- « Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat ;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace...”
Dar, speriat de umbrele serii şi de vijelia care se pregătea, copilul lasă melcul şi fuge acasă :
După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat...(...)
Înserase mai de-a bine ;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb...(...)
Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara...
Mi-a fost frică, şi-am fugit!

Cât timp ţine furtuna, adăpostit la căldură, în coliba lui, copilul se gândeşte cu îngrijorare la melc:

Şi-mi ziceam în gând:
"Dar el,
Melcul, prost, încetinel?
Tremură-n ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă:
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască,
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure."
După trecerea furtunii, copilul se întoarce în pădure în căutarea melcului. Îl găseşte mort:
Îl zării lângă culcuşu-i
De frunziş.
Era, tot, o scorojită
Limbă vânătă, sucită,
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Zale reci,
Aspre benţi ce se-întretaie,
Sus, pe vreascurile seci,
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
..............................................
Iar când vrui să-l mai alint
Întinsei o mână-amară
De plâns mult....
si, dârdâind,
Doua coarne de argint
Răsucit, se fărâmară.

Copilul regretă moartea melcului. Se simte vinovat că l-a făcut, prin descântecul lui, să iasă din cochilia sa protectoare. A plâns mult acasă gândindu-se că melcul va muri. Acum, găsindu-l, îl ia cu el:

Că e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:


Pungă mică de mătasă...
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare
Fie-n gând:
"Melc, melc,
Cotobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-în crâng,


Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng...


- Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!"

Copilul trece printr-o experienţă traumatizantă. Provoacă, din joacă, moartea unei fiinţe şi suferă din cauza asta. Este evident că, la final, el învaţă ceva din asta: viaţa nu este întotdeauna un joc, uneori, ceea ce ni se pare nouă un joc poate să aibă consecinţe fatale pentru alţii.

La sfârşit, el este iniţiat în taina primordială a universului: moartea. Joaca înseamnă pentru copil o experienţă a cunoaşterii, tragică prin moartea melcului. Copilul se iniţiază trecând printr-o încercare fundamentală a existenţei sale. El descoperă tragismul existenţei.

Deşi prezintă o întâmplare legată de universul copilăriei, acest poem ludic depăşeşte semnificaţiile aparente: este o poezie a dramei cunoaşterii, a forţei demiurgice a cuvântului al cărui efect nu mai poate fi oprit de nimic.

luni, 10 octombrie 2011

Eseu structurat despre originalitatea viziunii artistice a lui Tudor Arghezi în ciclul "Tablouri biblice (Versuri de abecedar)"

Eseu trimis de Mircea S.

          Inspirându-se din  Vechiul Testament, Tudor Arghezi oferă cititorului în ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar) o viziune personală, originală, a modului cum Dumnezeu i-a conceput pe primii oameni: Adam şi Eva. Păstrând coordonatele textului biblic, autorul construieşte un univers diferit, marcat de puternice accente ludice.
            Subtitlul Versuri de abecedar ne lămureşte încă din start asupra principiului constructiv al acestor poezii. Arghezi îşi propune să prezinte aspecte din Biblie pe înţelesul copiilor de clasa I, prin urmare va transforma universul de la începutul Vechiului Testament în ceva familiar copiilor. Dumnezeu devine un tată atent şi sever, iar Adam şi Eva nişte copii jucăuşi şi, uneori, neascultători.
            Astfel, Biblia spune, în legătură cu crearea omului: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Arghezi preia ideea şi o transformă într-o activitate familiară celor mici: jocul  în nisip. În poezia Adam şi Eva Dumnezeu îl modelează pe primul om cu praf şi niţeluş scuipat. Folosirea adjectivului diminutivat niţeluş, precum şi invenţia cu folosirea scuipatului aduc scena la nivelul de înţelegere al copiilor.
            În a doua poezie din ciclu – Porunca – Arghezi descrie traiul fericit pe care prima pereche îl duce în rai. Evident, tot în registru ludic. Raiul lui Adam şi Eva este ca o vacanţă la ţară pentru copii. Acolo, primii oameni aleargă prin livezi, jucându-se cu gâzele şi iezii, se culcă şi se scoală după pofta inimii, Adam n-are lecţii de făcut, Eva poate să stea, nepieptănată, în pat, până la prânz, nu există taţi, mame, dădace, profesoare, dascăli, care să-i sâcâie:
                        Totul era de glumă şi de joacă
                        Şi aşteptai doar pomii să se coacă.
            Predomină stilul glumeţ şi adresarea familiară :
                        Nici: “Culcă-te devreme!” Nici: “Te scoală!”
                        Nu era cine ţine socoteală
                        Că întârzii, Adame, de la şcoală,
                        Că lecţia s-o spui fără greşeală,
                        Că, Evă, încă nu te-ai pieptănat
                        Şi te găseşte prânzul tot în pat.
            A treia poezie a ciclului – Pedeapsa – prezintă secvenţa biblică a alungării lui Adam şi a Evei din rai. Şi aici, povestea este transpusă în variantă pentru copii. Primii oameni se comportă ca nişte mici hoţomani – nici măcar prea deştepţi: ea, cam neroadă, dânsul, cam netot. Mănâncă din pomul interzis şi, prinşi asupra faptului, nu-şi recunosc vinovăţia, ci folosesc pâra pentru a scăpa de pedeapsă:
                        Adam pe Eva lui o a pârât,
                        Eva pe şarpe, care s-a târât.
                        Nici-unul n-a voit s-aleagă,
                        Să-şi ia asupră-şi vina lui întreagă.
            Supărat, ca un tată pe copiii cei răi, Dumnezeu îi pedepseşte:
                        Din Raiul dulce şi din tihna bună       
                        Domnul i-a dat afară, în furtună.
            Este evident că, privite astfel, scenele biblice îşi pierd solemnitatea sacră din Vechiul Testament, se desacralizează deci, păstrându-şi doar funcţia moralizatoare, exprimată, şi aceea, în notă umoristică, pe înţelesul celor mici: ai furat, ai minţit, eşti pedepsit!
            În ceea ce priveşte mijloacele artistice, pe lângă cele semnalate deja,  originală este combinaţia registrelor stilistice. Arghezi amestecă registrul înalt, solemn, al textului biblic – marcat prin cuvinte şi construcţii precum: Dumnezeu, Adam, Eva, puterea dumnezeiască, a zămisli, stihii, porunci, Prea Sfinţiei Sale, Domnul, o a pârât – cu registrul familiar şi oral – evidenţiat prin cuvinte si expresii ca: urându-i-se, i-a ieşit, niţeluş scuipat, să nu te miri, cată, zbanghiu, scăpătat, nu-i vorbă, l-a nimerit, au cutreierat, s-au luat de mâini, li se julea si nasul prin urzici.
            În concluzie, Arghezi se joacă, prezentând Biblia pe înţelesul – şi pentru uzul –  lui Miţu şi Baruţu. Ludicul disipează sacrul, dar păstrează eticul în formă digerabilă.

joi, 6 octombrie 2011

Compunere despre atmosfera din clasă...

Maria a scris:

Va rog frumos daca ma puteti ajuta si pe mine cu o compunere de 15-20  randuri in care sa descriu utilizand cat mai multe interjectii atmosfera din clasa dupa terminarea orei de curs, dintr/o zi de vineri.
 Ileana a răspuns:
                                                                              Ultima oră

Ţârrrr! Mircea tresări bucuros, surprins. Era soneria de pe culoar. Ura, s-a terminat! S-a terminat ora! Uf, bine că s-a terminat!... Dacă mai dura puţin, l-ar fi ascultat la română… Era sigur că l-ar fi ascultat, el urma la catalog după George. Bravo, George! A lungit-o la nesfârşit, habar n-avea de ce-l întreba profesorul, dar se prefăcea că se gândeşte la fiecare întrebare. Făcea aşa, o figură preocupată, clipea din ochi, privea în tavan, de parcă acolo ar fi fost inspiraţia şi începea:
- Ăăăă, Eminescu a scris… poezia…ăăă…, poezia „Lacul” în anul…ăăă…, în anul…o mie…ăăă…, opt sute…ăăă…, ăăă… Ţţţ-ţţţ-ţţţ, nu-mi aduc aminte, domnule profesor, îmi stă pe limbă…
Şi tot aşa la fiecare întrebare, acelaşi teatru:  îi stătea pe limbă răspunsul, dar nu-i venea… Profesorul - ce era să facă?!- era obligat să-l aştepte, să-i dea voie să se gândească elevul. Uite-aşa, se dusese ora! Şi Mircea scăpase neascultat… Fusese ultima oră, din ultima zi a săptămânii. Vineri!  Profesorul abia ieşise şi în clasă începuse o hărmălaie incredibilă. Bucuria tuturor era imensă. Se trânteau scaune: trosc!, buf!, bum! Se intonau cântece de victorie: oleeee-oleee-olee-ole! Unii făceau ca pisicile – miauu! -, alţii lătrau – ham-ham! -, alţii făceau „cotcodac- cotcodaaaac!”, ca găinile isterice sau „guiţ-guiţ!”, ca porcii. Era o larmă îngrozitoare, ziceai că întreaga clasă se transformase într-o grădină zoologică, plină cu animale nebune şi  nehrănite la timp. „Băăă, hai mâine la meci! Care mergeţi la meci?” – săgetă deodată, din adâncul urletelor, glasul piţigăiat, dar biruitor, al lui Smiley, care era înnebunit după fotbal. „Uraaa, mergem la meci! La meci! La meci! Înainteeee, marş!” Toţi băieţii se aliniară şi începură să bată pas de defilare prin clasă, ridicând un nor de praf din parchetul învechit. O luară spre uşă şi aşa, unul în urma celuilalt, dispărură pe culoar şi apoi pe poarta şcolii...

P.S. V-am scris interjecţiile cu roşu. Succes!
                                                          Ileana M.