sâmbătă, 26 februarie 2011

Caracterizarea personajului-narator din "Repausul dominical", de I.L. Caragiale


            Personajul-narator, totodată personaj principal, al schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale,  este „nenea Iancu”. Caragiale însuşi era numit astfel de prieteni, aşa încât impresia de veridicitate a textului sporeşte.
            Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.  „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.
            Portretul personajului-narator se conturează în primul rând prin caracterizare indirectă, din apelativul, din faptele şi vorbele lui.
            Dat fiind faptul că amicul Costică i se adresează cu „nene Iancule” putem trage o primă concluzie privind vârsta personajului: este o persoană respectabilă. Apoi, dintr-o scurtă însemnare naratorială, aflăm că, la fel ca ceilalţi convivi, este un om „de condiţie frumoasă în societate”.
            Caracteristica unică a lui „nenea Iancu” este capacitatea de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă.
Această disponibilitate de a benchetui a personajului-narator are rădăcini „conceptuale”, de care luăm cunoştinţă chiar la începutul textului: „nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere”.
Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. „Nenea Iancu” bea până i se-mpleticeşte limba în gură:
„- Sân´ tu´tă, Co´tică!”.
Beţivanii devin sentimentali şi se pupă tot timpul:
„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.”
„Şi ne pupăm du´ce…”
Beţivanii se simt trădaţi, când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:
„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!”
„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!”
Prin personajul „nenea Iancu”, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial şi chefliu. Pentru a fi credibil, autorul îşi asumă acest tip uman, povestind la persoana I şi dându-i personajului propriul său nume. Ironia devine auto-ironie şi valoarea ei etică sporeşte.
Sigur, este vorba de o ironie uşoară, întregul textului fiind învăluit într-un umor cald,  plin de înţelegere faţă de  micile păcate ale firii umane.

joi, 24 februarie 2011

Raportul ficţiune-realitate în "Repausul dominical", de I.L. Caragiale

„Repausul dominical” este o operă de ficţiune în care autorul încearcă să dea iluzia realităţii, prin urmare are un caracter verosimil.
            Pentru a convinge cititorul că ceea ce se spune în text este adevărat, Caragiale recurge la o serie de procedee proprii în special genului jurnalistic.
            În primul rând, naratorul este şi personaj, prin urmarea naraţiunea se face la persoana I. Cu alte cuvinte, naratorul vrea să convingă cititorul că ceea ce povesteşte i s-a întâmplat chiar lui cu adevărat. Mai mult, personajului-narator i se spune în text „nenea Iancu”, apelativul din viaţa reală al lui Caragiale printre prieteni. Ni se sugerează deci, nouă, cititorilor, să punem semn de egalitate şi între narator şi autor. El, „nenea Iancu” Caragiale, a fost la chef cu prietenii.
            Un al doilea element care induce iluzia realităţii este abundenţa toponimică. Preumblările petrecăreţilor imaginari prin Bucureşti sunt cartografiate foarte exact, lunga listă de nume de străzi, cartiere şi localuri cuprinzând „Calea Victoriei”, „Capşa”, „la Iordache, în Covaci”, „Şelari”, „Lipscani”, „bulevardul Colţei”, „la Lăptărie”, „la Comşa”, „lângă hală”. Evident, în faţa unei asemenea înşiruiri de nume reale din Bucureştiul de altădată, cum să mai pui la îndoială veridicitatea faptelor prezentate?
            În sfârşit, condica „repausului dominical” început joia consemnează foarte exact timpul şi durata activităţilor celor şase prieteni. Se precizează cu scrupulozitate de reporter de teren că acţiunea începe joi, 21 mai, „pe la şapte seara”, când „nenea Iancu”, plimbându-se singur pe Calea Victoriei, se întâlneşte cu amicul Costică Parigoridi şi decid să ia masa împreună. În drum spre local mai racolează încă patru prieteni, „toţi foarte plictisiţi de repausul dominical”. Naratorul consemnează în „condica activităţii”  că petrecerea a durat „cinci ore fără-ntrerupere” şi că s-a terminat „cam pe la deşteptatul rândunicilor”. Însă prietenii nu se îndură să se despartă, aşa că se deplasează, cu trei birje, la Şosea, „la Lăptărie”, unde, dintr-un pahar într-altul,  se duce noaptea. „Nenea Iancu” şi amicul Costică se reîntorc în Capitală, şi, „pe la şapte de dimineaţă”, tocmai terminaseră o ciorbă de burtă, o „schembea”, lângă hală, cu un alt prieten adunat de pe străzi.
            Impresia de reportaj la faţa locului este potenţată şi de alte elemente textuale, cum ar fi numărarea exactă a aperitivelor, sticlelor de băutură şi pachetelor de ţigări consumate „la Iordache, în Covaci”: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale… şi 5 rânduri de marghilomane.”
            În concluzie, Caragiale foloseşte, evident - ironic, mijloace ale stilului jurnalistic pentru a crea iluzia realităţii.