miercuri, 7 decembrie 2011

Umorul în "Iapa lui Vodă", de Mihail Sadoveanu

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Jocuri lingvistice şi literare

Nota dominantă a istorisirii comisului Ioniţă este umorul.
În primul rând, suntem tentaţi să râdem de „vitejiile” comisului, care par cam trase de păr. El apare ca un erou în propria-i poveste. El îl întâmpină pe boier la han şi-i urează sănătate. Apoi, practic, îl acaparează pe boier pe timpul popasului acestuia la han, povestindu-i necazurile sale. El are marele curaj să-i spună boierului că, dacă nici Vodă nu-i va face dreptate, „să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!”. El merge la Vodă şi este primit imediat în audienţă. El dovedeşte încă o dată o îndrăzneală nemaipomenită, spunându-i lui Vodă că nu-şi ia vorba înapoi şi are iapa pregătită, dacă nu i s-ar fi făcut dreptate. În toate aceste întâmplări, comisul este personajul principal şi săvârşeşte fapte aproape incredibile. Prin extraordinarul lor, aceste fapte par mai degrabă inventate de comis, aşa încât trebuie privite cu un zâmbet îngăduitor.
În al doilea rând, râdem de întâmplarea centrală a povestirii, cu cele două secvenţe ale sale. Ioniţă îi spune boierului la han că dacă nici Vodă nu-i va face dreptate, „să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!”. Ioniţă îi spune lui Vodă că, dacă nu-i făcea dreptate, iapa era pregătită peste drum. Aceste două secvenţe stârnesc hazul.
Deci prin ton şi prin conţinut istorisirea comisului Ioniţă are umor.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

"După melci", de Ion Barbu (experienţa de cunoaştere - eseu nestructurat)

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Jocuri lingvistice şi literare # Teste de vocabular # Rebus şi integrame on-line # Jocuri de cuvinte # Blogul profesorului de limba română

Manual ART, clasa a IX-a, exerciţiu, pagina 24
Redactează un eseu liber (nestructurat) de o pagină în care să demonstrezi că joaca din pădure a copilului şi consecinţele acesteia reprezintă o experienţă de cunoaştere. Eseul trebuie să scoată în evidenţă faptul că, deşi aflat la vârsta jocului, copilul se maturizează sufleteşte.


Publicată pentru prima dată în Viaţa românească ( mai 1921) şi apoi retipărită într-o plachetă, această baladă îşi dezvăluie fondul tragic, derivat dintr-o experienţă de cunoaştere gratuită.
Iniţierea în tainele universului este unul din laitmotivele liricii lui Barbu. Aici copilul-demiurg încearcă să descopere universul şi această cunoaştere se întemeiază pe cuvânt. Rostirea prematură, forţarea naşterii melcului întru existenţă va avea un deznodământ tragic.

Povestea este simplă. Amăgit de atmosfera primăvăratică a unei zile de Păresimi ( prima duminică din postul Paştelui ), un copil merge în pădure unde găseşte un melc pe care îl descântă ca să iasă din cochilie la lumina caldă a soarelui. Este surprins însă de o viforniţă dezlănţuită din senin şi este nevoit să se întoarcă acasă. Aici îşi petrece noaptea îngrozit de urgia de afară, dar cu gândul la melcul ieşit din cochilie. A doua zi, când vremea se îndreaptă, fuge în pădure şi constată că melcul îngheţase. Îl boceşte, apoi îl ia acasă şi-l pune în pod, pentru a-i fi aproape.

În momentul plecării în pădure, înaintea experienţei cu melcul, copilul este un novice, un neiniţiat. Curios, ca orice copil, vrea să vadă cum iese melcul din cochilie, aşa că îl descântă ca să-l scoată de acolo:

Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie...
Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt :
- « Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat ;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace...”
Dar, speriat de umbrele serii şi de vijelia care se pregătea, copilul lasă melcul şi fuge acasă :
După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat...(...)
Înserase mai de-a bine ;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb...(...)
Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara...
Mi-a fost frică, şi-am fugit!

Cât timp ţine furtuna, adăpostit la căldură, în coliba lui, copilul se gândeşte cu îngrijorare la melc:

Şi-mi ziceam în gând:
"Dar el,
Melcul, prost, încetinel?
Tremură-n ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă:
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască,
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure."
După trecerea furtunii, copilul se întoarce în pădure în căutarea melcului. Îl găseşte mort:
Îl zării lângă culcuşu-i
De frunziş.
Era, tot, o scorojită
Limbă vânătă, sucită,
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Zale reci,
Aspre benţi ce se-întretaie,
Sus, pe vreascurile seci,
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
..............................................
Iar când vrui să-l mai alint
Întinsei o mână-amară
De plâns mult....
si, dârdâind,
Doua coarne de argint
Răsucit, se fărâmară.

Copilul regretă moartea melcului. Se simte vinovat că l-a făcut, prin descântecul lui, să iasă din cochilia sa protectoare. A plâns mult acasă gândindu-se că melcul va muri. Acum, găsindu-l, îl ia cu el:

Că e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:


Pungă mică de mătasă...
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare
Fie-n gând:
"Melc, melc,
Cotobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-în crâng,


Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng...


- Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!"

Copilul trece printr-o experienţă traumatizantă. Provoacă, din joacă, moartea unei fiinţe şi suferă din cauza asta. Este evident că, la final, el învaţă ceva din asta: viaţa nu este întotdeauna un joc, uneori, ceea ce ni se pare nouă un joc poate să aibă consecinţe fatale pentru alţii.

La sfârşit, el este iniţiat în taina primordială a universului: moartea. Joaca înseamnă pentru copil o experienţă a cunoaşterii, tragică prin moartea melcului. Copilul se iniţiază trecând printr-o încercare fundamentală a existenţei sale. El descoperă tragismul existenţei.

Deşi prezintă o întâmplare legată de universul copilăriei, acest poem ludic depăşeşte semnificaţiile aparente: este o poezie a dramei cunoaşterii, a forţei demiurgice a cuvântului al cărui efect nu mai poate fi oprit de nimic.

luni, 10 octombrie 2011

Eseu structurat despre originalitatea viziunii artistice a lui Tudor Arghezi în ciclul "Tablouri biblice (Versuri de abecedar)"

Eseu trimis de Mircea S.

          Inspirându-se din  Vechiul Testament, Tudor Arghezi oferă cititorului în ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar) o viziune personală, originală, a modului cum Dumnezeu i-a conceput pe primii oameni: Adam şi Eva. Păstrând coordonatele textului biblic, autorul construieşte un univers diferit, marcat de puternice accente ludice.
            Subtitlul Versuri de abecedar ne lămureşte încă din start asupra principiului constructiv al acestor poezii. Arghezi îşi propune să prezinte aspecte din Biblie pe înţelesul copiilor de clasa I, prin urmare va transforma universul de la începutul Vechiului Testament în ceva familiar copiilor. Dumnezeu devine un tată atent şi sever, iar Adam şi Eva nişte copii jucăuşi şi, uneori, neascultători.
            Astfel, Biblia spune, în legătură cu crearea omului: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Arghezi preia ideea şi o transformă într-o activitate familiară celor mici: jocul  în nisip. În poezia Adam şi Eva Dumnezeu îl modelează pe primul om cu praf şi niţeluş scuipat. Folosirea adjectivului diminutivat niţeluş, precum şi invenţia cu folosirea scuipatului aduc scena la nivelul de înţelegere al copiilor.
            În a doua poezie din ciclu – Porunca – Arghezi descrie traiul fericit pe care prima pereche îl duce în rai. Evident, tot în registru ludic. Raiul lui Adam şi Eva este ca o vacanţă la ţară pentru copii. Acolo, primii oameni aleargă prin livezi, jucându-se cu gâzele şi iezii, se culcă şi se scoală după pofta inimii, Adam n-are lecţii de făcut, Eva poate să stea, nepieptănată, în pat, până la prânz, nu există taţi, mame, dădace, profesoare, dascăli, care să-i sâcâie:
                        Totul era de glumă şi de joacă
                        Şi aşteptai doar pomii să se coacă.
            Predomină stilul glumeţ şi adresarea familiară :
                        Nici: “Culcă-te devreme!” Nici: “Te scoală!”
                        Nu era cine ţine socoteală
                        Că întârzii, Adame, de la şcoală,
                        Că lecţia s-o spui fără greşeală,
                        Că, Evă, încă nu te-ai pieptănat
                        Şi te găseşte prânzul tot în pat.
            A treia poezie a ciclului – Pedeapsa – prezintă secvenţa biblică a alungării lui Adam şi a Evei din rai. Şi aici, povestea este transpusă în variantă pentru copii. Primii oameni se comportă ca nişte mici hoţomani – nici măcar prea deştepţi: ea, cam neroadă, dânsul, cam netot. Mănâncă din pomul interzis şi, prinşi asupra faptului, nu-şi recunosc vinovăţia, ci folosesc pâra pentru a scăpa de pedeapsă:
                        Adam pe Eva lui o a pârât,
                        Eva pe şarpe, care s-a târât.
                        Nici-unul n-a voit s-aleagă,
                        Să-şi ia asupră-şi vina lui întreagă.
            Supărat, ca un tată pe copiii cei răi, Dumnezeu îi pedepseşte:
                        Din Raiul dulce şi din tihna bună       
                        Domnul i-a dat afară, în furtună.
            Este evident că, privite astfel, scenele biblice îşi pierd solemnitatea sacră din Vechiul Testament, se desacralizează deci, păstrându-şi doar funcţia moralizatoare, exprimată, şi aceea, în notă umoristică, pe înţelesul celor mici: ai furat, ai minţit, eşti pedepsit!
            În ceea ce priveşte mijloacele artistice, pe lângă cele semnalate deja,  originală este combinaţia registrelor stilistice. Arghezi amestecă registrul înalt, solemn, al textului biblic – marcat prin cuvinte şi construcţii precum: Dumnezeu, Adam, Eva, puterea dumnezeiască, a zămisli, stihii, porunci, Prea Sfinţiei Sale, Domnul, o a pârât – cu registrul familiar şi oral – evidenţiat prin cuvinte si expresii ca: urându-i-se, i-a ieşit, niţeluş scuipat, să nu te miri, cată, zbanghiu, scăpătat, nu-i vorbă, l-a nimerit, au cutreierat, s-au luat de mâini, li se julea si nasul prin urzici.
            În concluzie, Arghezi se joacă, prezentând Biblia pe înţelesul – şi pentru uzul –  lui Miţu şi Baruţu. Ludicul disipează sacrul, dar păstrează eticul în formă digerabilă.

joi, 6 octombrie 2011

Compunere despre atmosfera din clasă...

Maria a scris:

Va rog frumos daca ma puteti ajuta si pe mine cu o compunere de 15-20  randuri in care sa descriu utilizand cat mai multe interjectii atmosfera din clasa dupa terminarea orei de curs, dintr/o zi de vineri.
 Ileana a răspuns:
                                                                              Ultima oră

Ţârrrr! Mircea tresări bucuros, surprins. Era soneria de pe culoar. Ura, s-a terminat! S-a terminat ora! Uf, bine că s-a terminat!... Dacă mai dura puţin, l-ar fi ascultat la română… Era sigur că l-ar fi ascultat, el urma la catalog după George. Bravo, George! A lungit-o la nesfârşit, habar n-avea de ce-l întreba profesorul, dar se prefăcea că se gândeşte la fiecare întrebare. Făcea aşa, o figură preocupată, clipea din ochi, privea în tavan, de parcă acolo ar fi fost inspiraţia şi începea:
- Ăăăă, Eminescu a scris… poezia…ăăă…, poezia „Lacul” în anul…ăăă…, în anul…o mie…ăăă…, opt sute…ăăă…, ăăă… Ţţţ-ţţţ-ţţţ, nu-mi aduc aminte, domnule profesor, îmi stă pe limbă…
Şi tot aşa la fiecare întrebare, acelaşi teatru:  îi stătea pe limbă răspunsul, dar nu-i venea… Profesorul - ce era să facă?!- era obligat să-l aştepte, să-i dea voie să se gândească elevul. Uite-aşa, se dusese ora! Şi Mircea scăpase neascultat… Fusese ultima oră, din ultima zi a săptămânii. Vineri!  Profesorul abia ieşise şi în clasă începuse o hărmălaie incredibilă. Bucuria tuturor era imensă. Se trânteau scaune: trosc!, buf!, bum! Se intonau cântece de victorie: oleeee-oleee-olee-ole! Unii făceau ca pisicile – miauu! -, alţii lătrau – ham-ham! -, alţii făceau „cotcodac- cotcodaaaac!”, ca găinile isterice sau „guiţ-guiţ!”, ca porcii. Era o larmă îngrozitoare, ziceai că întreaga clasă se transformase într-o grădină zoologică, plină cu animale nebune şi  nehrănite la timp. „Băăă, hai mâine la meci! Care mergeţi la meci?” – săgetă deodată, din adâncul urletelor, glasul piţigăiat, dar biruitor, al lui Smiley, care era înnebunit după fotbal. „Uraaa, mergem la meci! La meci! La meci! Înainteeee, marş!” Toţi băieţii se aliniară şi începură să bată pas de defilare prin clasă, ridicând un nor de praf din parchetul învechit. O luară spre uşă şi aşa, unul în urma celuilalt, dispărură pe culoar şi apoi pe poarta şcolii...

P.S. V-am scris interjecţiile cu roşu. Succes!
                                                          Ileana M.

vineri, 23 septembrie 2011

Concertul toamnei

Compunere trimisă de Ioana-Victoria Nedelcu



Toamna a anunţat pădurea că, atunci când va veni, vrea să dea un spectacol.
A venit. Toate animalele s-au adunat în palatul toamnei.
Începe spectacolul. Pe o  muzică liniştită un stol de păsări zboară domol. Apoi, regina face o magie prin care transformă scena într-o câmpie de aur. În mijlocul ei stă un pom cu frunze de un arămiu intens. Vântul parcă se joacă prn crenguţele copacului. Dar deodată, apare un nor cenuşiu care udă totul cu mici bulgări fluizi.
A fost un spectacol de vis.

Vacanţa de vară

Compunere trimisă de A. Lice



            A trecut vacanţa de vară! În suflet însă mi-au rămas zilele ei. Zile cu soare şi cu veselie.
            Am petrecut frumos în această vacanţă. Am fost cu părinţii la mare câteva zile. După un drum destul de obositor cu trenul, în sfârşit în faţa noastră a apărut întinderea nesfârşită a mării albastre. Soarele se juca în valurile ei, făcând-o să strălucească în nuanţe diferite. Ne-am cazat la un hotel destul de apropiat de plajă. Dimineaţa la prima oră eram pe ţărm să prindem ultravioletele. Am fost de câteva ori atât de matinali, încât am putut vedea globul roşu de foc al soarelui răsărind din apă dincolo de linia orizontului. Briza răcoroasă ne mângâia obrajii, aerul era pur şi ne inunda plămânii, dându-ne fiori şi umplându-ne de bucurie. După aceea, mai târziu, când începea să se încălzească nisipul, ne întindeam pe tatami-urile noastre. Treptat-treptat, plaja se aglomera. Oamenii veneau să se bucure de soare, căldură şi apă. Copiii alergau sau se jucau în nisip cu lopeţele şi găletuşe. Cea mai mare plăcere însă pentru mine era să intru în apă. Când se formau valuri toată lumea ţipa de bucurie şi sărea să nu fie luată pe sus şi azvârlită la fund. Mie mi s-a întâmplat de câteva ori şi chiar am înghiţit nişte apă sărată...
            Mi-a plăcut mult la mare, am rămas cu amintiri de neuitat...

duminică, 3 iulie 2011

"Douăzeci de mii de leghe sub mări", de Jules Verne - rezumat

În anul 1866, oceanele sunt cuprinse de panică. Un monstru marin îngrozitor a fost semnalat în diferite mări de mai multe nave. O expediţie se organizează la bordul fregatei americane „Abraham Lincoln”. Ea cuprinde pe căpitanul Faragutt, pe canadianul Ned Land, pe faimosul naturalist francez Aronnax de la muzeul din Paris şi pe fidelul său slujitor Conseil. Scopul expediţiei este de a elibera mările de această terifiantă ameninţare. Timp de mai multe luni, căutările sunt zadarnice şi echipajul începe să se descurajeze. Până pe 5 noiembrie 1867. În acea zi, Ned Land zăreşte monstrul , un „narval gigantic”. El se deplasează cu o asemenea viteză încât fregata abia i se poate ţine de urmă. Când, în sfârşit, ea reuşeşte să se apropie pentru a-l putea lovi cu harponul, animalul atacă vasul. Acesta e cât pe-aci că fie scufundat de un val imens. Din cauza şocului, Aronnax, Conseil şi Ned Land, omul cu harponul,  sunt azvârliţi în mare. Ei reuşesc să se refugieze pe spatele monstrului. Îşi dau seama atunci că ceea ce credeau a fi un monstru nu este altceva decât un  vas submarin. Cei trei naufragiaţi sunt făcuţi prizonieri. Fac cunoştinţă cu un echipaj misterios şi cu căpitanul acestuia, Nemo, un personaj cu o atitudine foarte enigmatică. Ei descoperă foarte repede că Nemo, căpitanul şi creatorul submarinului Nautilus, nu este prea încântat de compania oamenilor. El refuză să îi elibereze. Cei trei naufragiaţi vor petrece aproape opt luni în Nautilus.
            Căpitanul Nemo ajunge să-l stimeze pe savantul francez. El dezvăluie oaspeţilor săi comorile bibliotecii şi ale muzeului de pe Nautilus şi decide să întreprindă un tur al lumii adâncurilor oceanice. În companie acestui enigmatic căpitan, cei trei eroi descoperă misterioasa Atlantidă şi comorile sale înghiţite de ape,  trec printr-un tunel străpuns de natură sub istmul Suez, măsoară imensitatea Pacificului, se luptă cu canibalii, se aventurează sub banchiza de la polul sud, acolo unde nimeni nu ajunsese încă, vânează în pădurile submarine şi asistă la o înmormântare într-un cimitir de corali.
            Arronax, Conseil şi Ned Land continuă să aibă o oarecare neîncredere faţă de acest misterios căpitan. Într-o zi bănuielile lor sunt confirmate. Cu sânge rece, căpitanul Nemo provoacă scufundarea unei nave de război de naţionalitate necunoscută şi a întregului ei echipaj. El acuză vaporul că aparţinea unei naţiuni blestemate. În acest moment iese la iveală şi adevărata identitate a căpitanului Nemo, prinţ indian căruia  englezii  i-au provocat o mare suferinţă. El urăşte această ţară cu furie. Tristeţea şi teroarea stăpânesc acum la bordul lui Nautilus.
            Ned Land, Aronnax şi Conseil reuşesc totuşi să scape. Ei se îmbarcă la bordul unei şalupe şi acostează prin miracol pe una din insulele Lofoten, de unde se îndreaptă spre Franţa. Nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu Nautilus, la bordul căruia au navigat opt luni.

duminică, 8 mai 2011

O altă compunere despre grădina casei



Grădina casei mele e priveliştea perfectă. Oricând arunc priviri peste ea, parcă văd un curcubeu cu toate culorile posibile. Parfumul lor este minunat şi de neimaginat. De fiecare dată când păşesc între flori mă simt ca o zână a florilor. Anotimpul meu preferat este acela când florile mele capătă viaţă, atunci simt şi eu că grădina mea ia viaţă . Verde, roşu, galben, albastru, mov, violet, toate culorile curcubeului se regăsesc aici. Grădina mea e ca un covor cu imprimeul curcubeului.
 
 Scris de eleva : Kinga Stonem 
.....................................................................................................
 Dă un calificativ şi / sau comentează.
Trimite şi tu o compunere aici.

sâmbătă, 7 mai 2011

Compunere despre grădina casei tale


Propunere de subiect pentru Evaluarea Naţională la limba română

Redactează o compunere de 15-20 de rânduri în care să descrii grădina casei tale.

Răspunsul aparţine elevei Alexandra Scutaru.

Grădina din faţa casei mele parcă înfloreşte în fiecare zi mai mult. Ce bine mă simt când ajung acasă şi văd florile înflorite, cu un miros plăcut! Fiecare floare semnifică o bucurie. Dimineaţa deschid geamurile şi aspir mirosul florilor, care parcă mă trimite într-o lume parfumată. Plantele au diferite culori, cu diferite forme. Lalelele atrag privirea cu ajutorul culorii lor galbene ca soarele, iar narcisele parcă sunt nişte fulgi magici cu un miros ameţitor de plăcut. Zilnic stau şi privesc florile parcă hipnotizată de aspectul lor. Anotimpul florilor este special pentru grădina mea, remarcând-o prin diferite plante. Când ajung acasă văd grădina proaspăt udată şi florile fără nici un pic de uscăciune, parcă ai vrea să stai acolo toată ziua.
Grădina mea parcă e raiul pe pământ!

Daţi un calificativ compunerii şi/sau faceţi un comentariu.

Motive literare în "Tren de plăcere", de I.L. Caragiale


Motivul literar este o unitate structurală a operei literare care ajută la conturarea temei. Se manifestă ca o situaţie tipică, purtătoare de semnificaţie.
Motivul este un element al operei literare cu un pronunţat caracter de generalitate: un obiect (oglinda, codrul, lacul, marea, luna etc.), un număr simbolic (trei, şapte, mai ales în basm), o maximă, o formulă („fortuna labilis” – soarta schimbătoare, carpe diem – bucură-te de ziua de azi) care se repetă în momente variate ale aceleiaşi opere sau în creaţii diferite.
În schiţa „Tren de plăcere”, un motiv important, anunţat chiar de titlu, este motivul trenului. Trenul apare în multe texte ale lui Caragiale şi este locul în care se scot în evidenţă unele dintre trăsăturile personajelor. În textul studiat, personajele principale, Georgeştii, îşi dezvăluie lipsa de caracter în tren. Mai întâi, pentru că ei îşi cumpără bilet la clasa I, iar coanei Anica, mama doamnei Georgescu,  la clasa III, tratând-o ca pe slugă. Apoi, pentru că nu-i iau  bilet copilului  şi mint că are doar patru ani, ba îşi permit chiar să-l repeadă, cu obrăznicie, pe conductor. Copilul însuşi îşi dezvăluie lipsa de educaţie (ca şi Goe, tot în tren), suindu-se cu picioarele pe „bancheta de catifea”.
De altfel, copilul răsfăţat şi prost crescut este un alt motiv care apare în schiţele lui Caragiale: alături de micuţul Georgescu, din această categorie mai fac parte Ionel Popescu („Vitzită”) şi, desigur,  Goe („D-l Goe...”). Deşi toţi fac parte din familii relativ înstărite, comportamentul lor este urât. Micul Georgescu se suie încălţat pe banchetă, Ionel Popescu deranjează musafirul pe tot parcursul vizitei şi îi toarnă dulceaţă în şoşoni, iar Goe vorbeşte jignitor cu necunoscutul din tren şi face numai năzbâtii, culminând cu tragerea semnalului de alarmă.

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Caracterizarea personajului Costică Parigoridi

Costică Parigoridi este unul dintre personajele principale ale schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale.
            Textul prezintă cu ironie tandră unul din obiceiurile favorite ale românului modern: cheful în grup.
            Acţiunea textului se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.   „Nenea Iancu” – personajul-narator - se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la un local de la şosea - la „Lăptărie” -, unde, golind pahar după pahar, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centrul oraşului în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. În fine se întorc la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.
            Portretul personajului Costică Parigoridi se conturează prin caracterizare directă şi indirectă.
            Modalităţile de caracterizare directă sunt afirmaţiile autorului şi cele ale personajului însuşi.
            Din spusele personajului-narator aflăm despre Parigoridi că îi era amic şi  era un om totdeauna vesel.
            În dialogul celor doi, Costică însuşi se autocaracterizează direct ca fiind un orăşean get-beget, căruia nu-i plac petrecerile patriarhale. De aceea, nici nu plecase la ţară, la Muscel, cu nevasta şi copiii, rămânând singur acasă. Dar oraşul inactiv, fără viaţă şi „mişcare comercială” îl plictiseşte îngrozitor. Parigoridi este totodată enervat de ifosele pe care şi le dau parveniţii ieşiţi la plimbare în trăsuri şi haine elegante pentru a-şi afişa bogăţia. Dar trăsătura principală a personajului, care reiese din ceea ce declară singur, este sociabilitatea, dorinţa fierbinte de a-şi găsi un companion („De un ceas umblu să dau de un prietin...parcă au intrat toţi în pământ! (...) Îmi vine să urlu de urât...”).
            Caracterizarea indirectă se realizează prin alegerea unui nume sugestiv, prin urmărirea comportamentului personajului şi prin notarea vorbelor sale.
            Numele Costică Parigoridi sugerează provenienţa amestecată, greco-română, a personajului, de unde şi dispreţul său pentru „mitocănimea parvenită” şi  relativa sa bunăstare materială: e suficient de avut, ca să plătească consumaţia  celor cinci amici cu ocazia onomasticii sale.
            Alte trăsături de caracter reies din comportamentul personajului.
            În primul rând, este un om sociabil. Se plictiseşte singur şi doreşte să îşi petreacă timpul în compania prietenilor.
            Apoi, este generos. Face cinste de ziua lui tuturor celor pe care îi întâlneşte în cale. Iar consumaţia nu e deloc de neglijat: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale... şi 5 rânduri de marghilomane.”
În sfârşit, are, ca şi personajul-narator, o mare plăcere de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă. Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. Costică bea până i se-mpleticeşte limba în gură:
„- Un´e me´gem?”
Ca orice chefliu veritabil, devine sentimental şi se repede să-şi pupe tovarăşul:
„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.”
„Şi ne pupăm du´ce…”
Ca orice chefliu veritabil, se simte trădat când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:
„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!”
„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!”
Caracterizarea indirectă se mai realizează şi prin notarea vorbelor personajului.
Chiar de la întâlnirea cu nenea Iancu, Costică se manifestă verbal cu multă elocinţă, scoţând la iveală o personalitate distinctă, cu idei proprii, exprimate fără înconjur:
„- Monşer - îmi zice - nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel... Eu n-am vrut să merg... mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi pe urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orăşean; mie-mi place oraşul... dar... nu duminicile şi sărbătorile... N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn... Ce somn!... Peste tot închis!... Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang... Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar - parcă sunt în stare de insomnie... şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... »
 Discursul autoironic pe care îl ţine la începutul chefului de la Iordache dovedeşte că este un om de condiţie bună. Combinaţia de fraze, savant alcătuite, trădează o bună educaţie şi un talent oratoric aparte:
„Sunteţi salvatorii vieţii părintelui copiilor soţiei mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la staţia B.M.!... Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puţin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împăraţi Constantin şi Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiţi, a face eu cinste astă-seară.”
Este evident, din ceea ce spune, că domnul Parigoridi este un om de spirit, nu numai de şpriţ, umorul său evidenţiindu-se şi din îndemnul adresat convivilor săi:
“- Jos repausul dominical!... Să lucrăm!... lucraţi, domnilor!”
Dar, pe de altă parte, tot vorbele trădează şi aroganţa clasei sociale din care face parte. Se adresează astfel birjarului:
„- Une'e me'gem, mă, 'mboule?... ştii?”
Tot din felul cum vorbeşte ne facem o idee despre starea înaintată de turmentare în care se afla personajul, după consumul eroic de alcool:
“- Bi'jar!... pă'ria lu'nea Iancu!”
În concluzie, prin personajul Costică Parigoridi, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial, trăncănitor şi chefliu, dar inteligent şi spiritual. Textul este străbătut de o ironie uşoară, mai degrabă un umor cald,  plin de înţelegere faţă de  micile păcate ale firii umane.

vineri, 1 aprilie 2011

Învăţătoarea mea



Învăţătoarea mea

Totul a început într-o zi de 15 septembrie prima zi de şcoală. Cu frică, emoţie eram curioasă şi eu să o cunosc pe învăţătoarea mea nouă. Aveam multe, multe gânduri.
Toţi copiii cu buchete de flori în mână aşteptau să intre în clase. Căutam cu privirea să o văd undeva. Îmi imaginam o femeie înaltă şi puternică.Dintr-odată a venit la noi o doamnă micuţă, frumoasă şi elegantă. A întrebat dacă noi suntem clasa a II-a A şi atunci am înţeles. Era doamna mea.
Când am plecat spre clasă îmi era frică de parcă aş fi fost la un concurs. Ne-a vorbit blând şi ne-a spus ce vom face în clasa a II-a. De atunci a trecut aproape un an şi doamna mea îmi este foarte dragă. Ştie să ne vorbească frumos şi să ne certe când greşim.Se bucură odată cu noi de notele bune pe care le luăm. Se şi supără când greşim. Ne cunoaşte aşa de bine încât ştie când sntem fericiţi sau supăraţi. Ne învaţă să fim buni şi ambiţioşi. Nu am crezut că voi putea să o simt aşa de aproape de mine. Aceasta este învăţătoarea mea şi sunt fericită!

Denisa Lepădatu
clasa a II-a,
Şcoala Mihail Sadoveanu, Galaţi

marți, 8 martie 2011

Relaţia dintre Pampon şi Crăcănel, "D´ale carnavalului", de I.L. Caragiale, actul II, scena IX




În scena IX a actului II, relaţia dintre cele două personaje se schimbă de mai multe ori.
Prima schimbare este chiar la începutul scenei. Crăcănel îl caută, printre măştile de la bal, pe Iancu Pampon, care-l pălmuise anterior, luându-l drept „Bibicul”, presupusul amant al iubitei sale. Vrea să-i ceară explicaţii, să ştie pentru ce a fost pălmuit. Dar la bal toţi sunt mascaţi. Crăcănel găseşte o soluţie ingenioasă pentru a afla care este cel căutat. Se dă pe lângă fiecare bărbat cu mască din bal şi-i zice: „Eu sunt Bibicul, nene Iancule!”  În sfârşit, la începutul scenei IX îşi găseşte omul. Lucrurile iau însă o întorsătură neaşteptată pentru Crăcănel. Pampon nu se mulţumise cu palmele pe care i le administrase presupusului rival şi-l căuta şi el, la rândul lui, pentru a continua ce începuse. Prin urmare rolurile se schimbă instantaneu, în relaţia vânător - vânat. Crăcănel este la început cel care deschide ostilităţile, atacându-şi victima, „tare şi cu un ton de sfidare melodramatică”:
„Eu sunt Bi-bi-cul...”
Imediat însă, din vânător el se transformă în vânat, căci Pampon îl aştepta şi este mai puternic şi mai agresiv:
PAMPON (...): Şi eu te căutam, Bibicule! (se repede)
CRĂCĂNEL (dându-se după o masă): Să nu dai! să nu dai! fac scandal... Chem poliţia... stai să ne desluşim!
Comicul este desăvârşit. Crăcănel cutreierase tot balul căutându-l pe Iancu Pampon şi, acum, când îl găsise, era obligat să fugă de el, să nu ia bătaie.
Alergându-l în jurul mesei, Pampon află până la urmă că totuşi Crăcănel nu e Bibicul, rivalul său la dragostea Didinei. Aici are loc a doua schimbare în relaţia dintre cele două personaje. Ei îşi dau seama, cu stupoare, că, de fapt, se află de aceeaşi parte a baricadei, amândoi fiind victimele Bibicului:
PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere şi pentru mine şi pentru d-ta...
CRĂCĂNEL: Fireşte...
A treia schimbare în relaţia celor doi, mai mult o schimbare de nuanţă, apare în momentul în care lui Pampon, înduioşat de soarta bietului Crăcănel, tradus pentru a opta oară în dragoste, i se face milă de el şi începe să-l încurajeze:
PAMPON (cu tărie): Nu mai plânge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta...
Aşadar, relaţia dintre cei doi, aşa de tensionată la începutul scenei, se transformă radical până la sfârşit. Pampon şi Crăcănel, din inamici înverşunaţi, devin aliaţi împotriva misteriosului rivalul comun: Bibicul. Mai mult, Pampon, care la începutul scenei îl aştepta pe Crăcănel ca să-i rupă „şalele”, ajunge, la sfârşit, să-l ocrotească şi să-l încurajeze pe acesta cu grijă de frate mai mare.

vineri, 4 martie 2011

"Cartea nunţii", de George Călinescu



Lola, Dora şi Medy
(fragment)
-rezumat-

            Proaspăt sosit de la studii din Germania, contaminat de nou, tânărul Jim (Ion Marinescu) se trezeşte în vechea casă cu molii a mătuşilor sale, atât de diferită de reveriile lui occidentale.
            Este o frumoasă dimineaţă de vară, iar Jim se trezeşte din somn, în mare formă fizică. Face gimnastică, apoi vrea să se spele, dar, constatând  că nu are suficient de multă apă în ibricul de pe lavoar, o trimite pe baba Chiva să îi aducă o stropitoare cu apă. Pune ligheanul în mijlocul camerei, intră în el cu amândouă picioarele şi, ţinând stropitoarea deasupra capului cu amândouă mâinile, lasă apa să curgă pe el. Reuşeşte astfel să se învioreze, dar să şi facă baltă pe covorul tantei Magdalina. Se suie cu picioarele în pat şi se îmbracă tacticos, examinându-se atent în oglindă. Îşi pune costumul din lână englezească, se piaptănă lins, dându-şi părul peste cap, apoi se încalţă. Toaleta odată terminată, trece în camera unde se lua masa. Aici este dezamăgit de mobila veche, chiar dacă elegantă. Îşi imaginează cum ar arăta camera amenajată modern, cu fotolii de nichel şi mobile joase, geometrice. După ce îşi bea laptele, se duce la magazie, unde se afla automobilul său, un „Peugeot” prăfuit. Timp de o jumătate de oră, îl inspectează atent, îi pune ulei şi benzină,  apoi iese cu el în oraş. Lipsise trei ani din ţară şi găseşte Bucureştiul uimitor de modernizat. Admiră măreţia şi geometria inventivă a  noilor clădiri: Palatul Asigurării Generale, palatele Ciclop şi Lido, Palatul Societăţii de Telefoane. Jim se opreşte să mănânce o îngheţată la barul automat „Presto”, fascinat de interiorul de sticlă şi nichel al localului. Intră apoi într-o cabină telefonică şi o sună pe Dora, o veche prietenă. Aceasta e foarte bucuroasă să-l reaudă şi-l invită la ora patru la Lola, informându-l că vine şi Medy. Foarte vesel, Jim iese din bar, se suie în automobil şi porneşte în trombă către bulevard, luându-se la întrecere cu un tramvai electric.

miercuri, 2 martie 2011

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale



În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât  şi I.L. Caragiale prezintă aspecte din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă: modul cum petrec românii.
Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu averi mari”, în anul 1817.
Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii, se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa, beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea. În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau fluturi ori culegeau flori.  
Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache Cărăbuş,  spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă „bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de „cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.
Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.
Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă: inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl creează.
Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon, cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură. Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.
Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este „depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”. Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi  fără să le pese.
La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore neîntrerupte.
Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.

marți, 1 martie 2011

"Repausul dominical", de I.L. Caragiale - rezumat


Joi seara, pe 21 mai, de Sf. Constantin şi Elena, nenea Iancu se plimbă fără nicio treabă pe Calea Victoriei privind forfoteala unei zile de sărbătoare. Se întâlneşte cu amicul Costică Parigoridi, care-i mărturiseşte că este singur şi plictisit de ziua liberă, în care oraşul este lipsit de activitate comercială. Cei doi hotărăsc să cineze împreună. În drum spre local mai racolează încă patru amici, toţi plictisiţi la culme. Fiind ziua lui onomastică, amicul Costică face cinste şi cheful se încinge, durând cinci ore, până la miezul nopţii. Cei şase prieteni, cu limbile împleticite de băutură se suie apoi în trei birje şi ajung la un alt local, la Lăptărie, în afara Bucureştiului, unde, dintr-un pahar într-altul, îi apucă dimineaţa. Nenea Iancu şi Costică se reîntorc în centru, în căutarea unei cafele tari, care să-i trezească. O găsesc, dar întâmplarea face ca, după asta,  să dea peste un alt cunoscut, beat criţă, care le propune să meargă să mănânce o ciorbă de burtă. Neavând altă treabă şi neîndurându-se să se despartă, nenea Iancu şi amicul său se reîntorc la Lăptărie unde îşi petrec şi ziua abia începută.

sâmbătă, 26 februarie 2011

Caracterizarea personajului-narator din "Repausul dominical", de I.L. Caragiale


            Personajul-narator, totodată personaj principal, al schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale,  este „nenea Iancu”. Caragiale însuşi era numit astfel de prieteni, aşa încât impresia de veridicitate a textului sporeşte.
            Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.  „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.
            Portretul personajului-narator se conturează în primul rând prin caracterizare indirectă, din apelativul, din faptele şi vorbele lui.
            Dat fiind faptul că amicul Costică i se adresează cu „nene Iancule” putem trage o primă concluzie privind vârsta personajului: este o persoană respectabilă. Apoi, dintr-o scurtă însemnare naratorială, aflăm că, la fel ca ceilalţi convivi, este un om „de condiţie frumoasă în societate”.
            Caracteristica unică a lui „nenea Iancu” este capacitatea de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă.
Această disponibilitate de a benchetui a personajului-narator are rădăcini „conceptuale”, de care luăm cunoştinţă chiar la începutul textului: „nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere”.
Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. „Nenea Iancu” bea până i se-mpleticeşte limba în gură:
„- Sân´ tu´tă, Co´tică!”.
Beţivanii devin sentimentali şi se pupă tot timpul:
„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.”
„Şi ne pupăm du´ce…”
Beţivanii se simt trădaţi, când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:
„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!”
„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!”
Prin personajul „nenea Iancu”, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial şi chefliu. Pentru a fi credibil, autorul îşi asumă acest tip uman, povestind la persoana I şi dându-i personajului propriul său nume. Ironia devine auto-ironie şi valoarea ei etică sporeşte.
Sigur, este vorba de o ironie uşoară, întregul textului fiind învăluit într-un umor cald,  plin de înţelegere faţă de  micile păcate ale firii umane.

joi, 24 februarie 2011

Raportul ficţiune-realitate în "Repausul dominical", de I.L. Caragiale

„Repausul dominical” este o operă de ficţiune în care autorul încearcă să dea iluzia realităţii, prin urmare are un caracter verosimil.
            Pentru a convinge cititorul că ceea ce se spune în text este adevărat, Caragiale recurge la o serie de procedee proprii în special genului jurnalistic.
            În primul rând, naratorul este şi personaj, prin urmarea naraţiunea se face la persoana I. Cu alte cuvinte, naratorul vrea să convingă cititorul că ceea ce povesteşte i s-a întâmplat chiar lui cu adevărat. Mai mult, personajului-narator i se spune în text „nenea Iancu”, apelativul din viaţa reală al lui Caragiale printre prieteni. Ni se sugerează deci, nouă, cititorilor, să punem semn de egalitate şi între narator şi autor. El, „nenea Iancu” Caragiale, a fost la chef cu prietenii.
            Un al doilea element care induce iluzia realităţii este abundenţa toponimică. Preumblările petrecăreţilor imaginari prin Bucureşti sunt cartografiate foarte exact, lunga listă de nume de străzi, cartiere şi localuri cuprinzând „Calea Victoriei”, „Capşa”, „la Iordache, în Covaci”, „Şelari”, „Lipscani”, „bulevardul Colţei”, „la Lăptărie”, „la Comşa”, „lângă hală”. Evident, în faţa unei asemenea înşiruiri de nume reale din Bucureştiul de altădată, cum să mai pui la îndoială veridicitatea faptelor prezentate?
            În sfârşit, condica „repausului dominical” început joia consemnează foarte exact timpul şi durata activităţilor celor şase prieteni. Se precizează cu scrupulozitate de reporter de teren că acţiunea începe joi, 21 mai, „pe la şapte seara”, când „nenea Iancu”, plimbându-se singur pe Calea Victoriei, se întâlneşte cu amicul Costică Parigoridi şi decid să ia masa împreună. În drum spre local mai racolează încă patru prieteni, „toţi foarte plictisiţi de repausul dominical”. Naratorul consemnează în „condica activităţii”  că petrecerea a durat „cinci ore fără-ntrerupere” şi că s-a terminat „cam pe la deşteptatul rândunicilor”. Însă prietenii nu se îndură să se despartă, aşa că se deplasează, cu trei birje, la Şosea, „la Lăptărie”, unde, dintr-un pahar într-altul,  se duce noaptea. „Nenea Iancu” şi amicul Costică se reîntorc în Capitală, şi, „pe la şapte de dimineaţă”, tocmai terminaseră o ciorbă de burtă, o „schembea”, lângă hală, cu un alt prieten adunat de pe străzi.
            Impresia de reportaj la faţa locului este potenţată şi de alte elemente textuale, cum ar fi numărarea exactă a aperitivelor, sticlelor de băutură şi pachetelor de ţigări consumate „la Iordache, în Covaci”: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale… şi 5 rânduri de marghilomane.”
            În concluzie, Caragiale foloseşte, evident - ironic, mijloace ale stilului jurnalistic pentru a crea iluzia realităţii.

joi, 6 ianuarie 2011

Scrie aici!

Ai o compunere originală şi bună? Trimite-o pe adresa meditatii_la_romana@yahoo.com şi, dacă va lua o notă bună, va fi publicată aici, pe blog.
Primul meu colaborator este Ioana-Victoria, din clasa a III-a. Citiţi mai jos compunerea ei. A primit nota 10.

Bagheta Crăciunului

 
Era o noapte pustie de iarnă. Stele străluceau ca argintul. Fulgi de bronz cădeau încetinel. Deşi stelele mă atrăgeau, am adormit. Am avut un vis ciudat.
            Mă dădeam cu sania. Mi-am luat avânt şi deja sania fugea ca vântul. Tot ce mai vedeam era o perdea de steluţe argintii. Când sania s-a oprit, eram într-un loc necunoscut. Am văzut o luminiţă. M-am îndreptat spre ea.Acolo era un brad înalt, înalt, cu lumini multicolore, cu globuri frumoase şi bomboane de ciocolată. Beteala roşie, aurie şi argintie înconjura bradul. În vârf, stătea o stea mare şi strălucitoare. Lângă brăduţ era şi o casă tot la fel de frumoasă. Am ciocănit la uşă, dar nimeni nu mi-a răspuns. Am mai ciocănit o dată. La fel. Aşa încât m-am hotărât să intru. Casa era toată argintie. M-am uitat ce m-am uitat, până ce am dat de o sticluţă cu pulbere. Am luat puţină pulbere pe degete. Imediat, am început să mă desprind de sol. Acum nu mai mergeam, acum zburam aproape de pământ. Am mai luat nişte pulbere pe degete. Acum eram mai sus. Am continuat să mai iau până când am ajuns aproape de tavan. Atunci am ieşit. Se făcuse noapte. Luna era strălucitoare, mare şi frumoasă. Dar oricât de mare ar fi fost, mă cuprinse o dorinţă arzătoare să o pot privi şi mai îndeaproape. Dar chiar atunci îmi distrase atenţia ceva. În depărtare se vedea un palat clădit din steluţe de argint şi zăpadă. Cum eram curioasă, pornii spre el în zbor. Căci vezi, acest palat era în văzduh. După o călătorie nici prea lungă, nici prea scurtă, am ajuns la palat. Era aproape dimineaţă, deci puteam să bat. La uşă mi-a răspuns o zânuţă cu părul de un alb imaculat, care m-a condus în Sala Tronului. O împărăteasă frumos îmbrăcată, cu părul lung şi un sceptru strălucitor îmi zise:
            - Bună dimineaţa, fată frumoasă! Sunt Crăiasa Zăpezii! Ce te aduce aici? Oare eşti tu cea care  va salva bagheta Crăciunului?
Locuitorii, care deja se strânseseră în Sala Tronului, şuşoteau de parcă ar fi jucat „Telefonul fără fir”:
            - Ea e, ea e, ea e!
            Crăiasa se ridică de pe tron şi mă luă delicat de mână. Mă conduse într-o cameră făcută doar din argint. O fetiţă îmbrăcată tot în argint privi spre mine şi zâmbi:
            - Bună! Mă numesc Sclipi şi îţi voi prezenta Tărâmul Crăciunului! Voi fi ghidul tău! Aşa vei putea salva bagheta Crăciunului şi vom putea aduce zăpadă şi în alte ţări ale lumii!
            Şi a început să-mi prezinte Tărâmul! M-a dus mai întâi într-un loc unde toate personajele din poveştile în care apărea şi iarna erau acolo.
            - Uite-o pe Maruşca din „Maruşca şi cele douăsprezece luni”, uite-i pe Carl şi Gerda din „Crăiasa Zăpezii”, însăşi regina voastră este dintr-o poveste... da tot din „Crăiasa Zăpezii”! Mai văd că sunt şi alte personaje!
            Apoi mi-a prezentat casa lui Moş Crăciun! Am fost bucuroasă să-l cunosc! Mi-a dat şi un cadou! Nişte conduri din cristal!
            - Aceşti conduri te vor duce unde vei dori dacă baţi din picior de trei ori! mi-a spus Sclipi.
            Mi-a povestit legenda acestui Tărâm şi am aflat că este foarte vechi şi că are multe lucruri minunate. Oricum, de acum înainte, ştiam tot despre Tărâm. De exemplu, în acest oraş oamenii de zăpadă sunt vii!
Acum trebuia să găsesc bagheta! Am bătut de trei ori din picior şi mi-am dorit ca pantofii să mă ducă la Regele Noiembrie. Căci acesta îi furase bagheta Crăciunului şi Crăiasa Frunzelor, stăpâna lui, nici nu aflase. Aşa m-am dus în împărăţie. Şi i-am spus:
            - De ce ai furat bagheta Crăciunului? Crăciunul nu va mai veni! Moş Nicolae, Moş Crăciun, familia nu va mai petrece de Sărbători, pentru că nu putem aduce Crăciunul în lume! Nu te gândeşti cum  nouă, copiilor, ni se va frânge inima de tristeţe că Moşii care aduc mereu cadouri nu vor mai veni?! Că Moş Nicolae care aduce dulciuri multe delicioase nu mai vine! Şi cum deja ne-am pregătit şoseţelele sperând ca el să ne aducă daruri numeroase?! Şi cum am făcut scrisoarea şi aşteptăm plini de speranţă sosirea lui Moş Crăciun! Cum nu vom cânta colinde despre naşterea lui Hristos! Crăciunul este mai ales o sărbătoare religioasă importantă, s-a născut Domnul Iisus Hristos! Crăciunul pentru noi contează! E cea mai fericită şi frumoasă sărbătoare a anului!
            Chiar atunci Moş Crăciun venise să mă ajute! Îmi făcu cu ochiul!
            - Îţi doreşti cu adevărat Crăciunul! zise Regele Noiembrie.
            - Da, mi-l doresc! Ce-ai avut cu Crăciunul?! E ceva trist când te gândeşti că va fi ultimul Crăciun! Şi mă gândesc, Moş Crăciun, un om iubitor de copii, să nu mai vadă unul niciodată? Nici noi să nu-l mai vedem?
            - Bine! zise Regele. Îţi dau bagheta!
            Moşul chemă fulgii să-l ajute să dea cadourile şi, desigur, şi eu l-am ajutat! Însă am adormit în sania lui!
            Acum nu mai sunt în sanie. Sunt în patul meu. Mă trezesc şi văd că a fost doar un vis. Am cadouri sub brad şi cel mai tare mă surprinde că am o scrisoare de la Moş Crăciun în care scrie asta: „Mulţumesc că ai salvat bagheta Crăciunului! Acum pot să dau cadouri la toţii copiii! Cu drag, Moş Crăciun!” Şi mă mai surprinde că am primit nişte conduri tot din argint... dar fără puteri magice.
         A fost o aventură minunată!