miercuri, 24 noiembrie 2010

Copilul - din "După melci", de Ion Barbu" - este vinovat pentru moartea melcului - text argumentativ

Î. Scrie un text argumentativ de o pagină, pornind de la poezia « După melci », de Ion Barbu, în care să respingi sau să aderi la următorul enunţ :
« Copilul este vinovat pentru moartea melcului. »
Argumentaţia ta trebuie să pornească de la o premisă, apoi să aducă minimum 2 argumente întărite prin exemple şi să se încheie cu o concluzie. 

R. Poezia « După melci », de Ion Barbu,  prezintă, la primul nivel de semnificaţii,  o întâmplare tristă şi pilduitoare din viaţa unui copil. El pleacă într-o zi de primăvară timpurie împreună cu alţi copii la pădure să culeagă ierburi şi ciuperci. Rămas în urma celorlalţi, descoperă printre frunze un melc. Îi cântă să-l scoată afară din cochilie, dar, pentru că se lasă seara şi se porneşte viscolul, fuge acasă. Când se întoarce după câteva zile găseşte melcul mort : ieşise din cochilie şi fusese surprins de îngheţ.
Consider că, indiscutabil, copilul este vinovat pentru moartea melcului.
Am două argumente în favoarea aceste afirmaţii.
În primul rând, reiese clar din text că, din curiozitate, copilul vrea să vadă cum iese melcul din cochilie, aşa că îl descântă ca să-l scoată de acolo:
“Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…
Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt :
- « Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat ;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace…”
În plus,  descântecul lui e mincinos, asigurându-l pe melc că afară a venit primăvara :
« Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit iar muguri noi,
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc.
Iarna leapădă cojoace,
Şi tu singur în găoace ! »
În al doilea rând, copilul e vinovat, pentru că îl lasă pe melc în pădure şi, speriat de umbrele serii şi de vijelia care se pregătea, fuge acasă :
« După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat…(…)
Înserase mai de-a bine ;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…(…)
Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
Mi-a fost frică, şi-am fugit!”
Copilul are de altfel, conştiinţa clară a propriei vinovăţii. Când se întoarce după câteva zile şi găseşte melcul mort, îi spune:
“Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea ! »
În concluzie, cred că, deşi fără să vrea, copilul provoacă moartea melcului, deci este vinovat.

luni, 22 noiembrie 2010

"Triumful talentului", de I.L. Caragiale este o schiţă - text argumentativ


I.L. Caragiale ( 1852 – 1912 ) este unul dintre clasicii literaturii române. Este celebru în special ca dramaturg, prin comediile sale ( O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă etc.) şi ca prozator, prin momentele şi schiţele sale.
Textul Triumful talentului face parte din volumul Momente, Schiţe, Amintiri, apărut în 1908 şi este o schiţă.
Schiţa este o operă epică în proză, de mici dimensiuni, în care se prezintă un singur moment, semnificativ, din viaţa unui personaj. Personajele sunt puţine şi caracterizate sumar. Se folosesc ca moduri de expunere naraţiunea şi dialogul, mai puţin descrierea.
Triumful talentului are toate trăsăturile caracteristice unei schiţe.
În primul rând este o operă epică: are acţiune, are personaje, are narator.
Acţiunea are un singur fir narativ. Este vorba despre doi prieteni: Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Au urmat aceeaşi şcoală de provincie. Se deosebeau printr-un singur lucru: Niţă scria foarte frumos, iar Ghiţă, nu, pentru că avusese degetele degerate. La terminarea şcolii primare, Ghiţă a mers la ţară, la tatăl său, care era negustor înstărit, iar, Niţă, urmând sfatul dascălului său, a plecat la Bucureşti să se angajeze copist la vreun minister.
A dat mai multe concursuri, dar, deşi scria impecabil, era mereu respins. La ultimul concurs, se înâlneşte cu vechiul său camarad de şcoală, Ghiţă Niţescu. Şi acesta voia să participe la concurs. Avea o scrisoare de recomandare către ministru şi era convins că va reuşi, dar se cam temea de talentul prietenului său. Încearcă să-l mituiască pe acesta cu câţiva poli, ca să nu participe la concurs, dar Niţă, iniţial, refuză. Primeşte apoi vestea că cineva i-a găsit o slujbă la o litografie şi se hotărăşte să-i ia banii lui Ghiţă, propunându-i o înţelegere şi mai bună: să participe amândoi la concurs, dar să semneze fiecare lucrarea cu numele celuilalt. În ziua concursului, fac aşa cum s-au înţeles, dar, în mod cu totul neaşteptat, învingător este declarat Niţă Ghiţescu. Acesta protestează, cere directorului să mai examineze încă o dată probele. În sfârşit, directorul este convins să revadă probele: bagă mâna în buzunar şi citeşte de data asta corect numele înscris pe scrisoarea de recomandare: Ghiţă Niţescu. Cei doi prieteni pleacă mulţumiţi că „talentul” a triumfat.
            Personajele sunt puţine: Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu, plus câteva personaje secundare: dascălul, cunoştinţa lui Niţă, directorul din minister.
            Naratorul povesteşte la persoana a III-a şi este obiectiv, mulţumindu-se a relata întâmplările din afară, fără a pătrunde în psihologia personajelor şi fără a face aprecieri de ordin moral.
            În al doilea rând, o altă trăsătură a schiţei prezentă în textul nostru este dimensiunea redusă. Într-adevăr, comparat cu o nuvelă ( „Popa Tanda”, de exemplu ) sau cu un roman ( „Baltagul”, să zicem), textul Triumful talentului este mult mai scurt.
            În al treilea rând, avem de-a face, ca în orice schiţă, cu o acţiune limitată în timp şi în spaţiu. Cea mai mare parte a textului este alocată secvenţei din preziua şi ziua concursului de la minister, secvenţă semnificativă pentru ceea ce vrea să transmită Caragiale. Aici se arată foarte clar modul cum se ţineau concursurile pentru ocuparea unor funcţii în aparatul de stat, în acea epocă.
            În al patrulea rând, acţiunea are puţine personaje, caracterizate sumar. Nu ştim despre cei doi decât că unul scria frumos şi celălalt, nu, că cel care scria frumos era sărac, iar celălalt avusese un tată bogat. Niciunul nu este erou pozitiv, nici măcar Niţă Ghiţescu, pentru că, în cele din urmă, el acceptă târgul propus de camaradul său şi ia parte, în schimbul a o sută de lei, la mascarada organizată la minister.
            În al cincilea rând, textul Triumful talentului este o schiţă, deoarece se folosesc ca moduri de expunere, preponderent, naraţiunea şi dialogul. Naraţiunea are rolul de a prezenta, în mod alert, faptele. Dialogul dă viaţă secvenţei principale, scoţând în evidenţă mai ales cinismul participanţilor la concursul trucat.
            În concluzie, textul literar Triumful talentului este o schiţă, pentru că, pe un spaţiu relativ restrâns este povestită o întâmplare semnificativă despre moravurile epocii de la 1900. Este învederată corupţia vremii, ajunsă a distorsiona până la absurd ierarhiile sociale şi relaţiile dintre oameni. Încurcătura pare comică, dar sugerează de fapt disoluţia unei societăţi în care valorile se prăbuşesc.

duminică, 21 noiembrie 2010

"Mara", de Ioan Slavici - subiectul operei

            "Mara Bârzovanu, văduva unui cizmar sărac din Radna, creşte doi copii, pe Persida şi pe Trică (...). Întâi Mara e precupeaţă, apoi arendează de la mânăstire podul de peste Mureş, percepând taxa de trecere. Astfel, strângând ban cu ban, văduva dă pe Trică la cojocărie, la meşterul Bocioacă, şi  pe Persida la călugăriţele catolice de la Lipova. În curând Persida atrage privirile lui Ignaţius (Naţl) Hubăr, fiul unui măcelar neamţ bogat. Fata se îndrăgosteşte şi ea de Naţl, dar nici Mara şi nici părinţii lui nu vor să audă de căsătorie. Mara nu admite ca Persida să se mărite cu un om de altă naţionalitate şi confesiune (...). De altă parte, familia lui Hubăr, mai înstărită, nu admite nici ea însoţirea lui Naţl cu fiica unei precupeţe. Un teolog român, Codreanu, cunună fără consimţământul părinţilor pe cei doi tineri care pleacă la Viena. După câtva timp, Persida şi Naţl se întorc în ţară şi deschid un birt. Naţl nu poate îndura depărtarea de părinţi şi bate pe Persida, mai bine-zis se ia la bătaie cu ea, căci Persida nu se lasă bătută. În sfârşit, când Persida naşte un copil, după ce mai pierduse unul, Mara şi Hubăroaia se îmblânzesc şi primesc să meargă în casa tinerilor. Mara convine chiar ca nepotul să fie botezat în legea papistăşească, întrucât, după cum spune ea, "oameni suntem cu toţii, tot creştini, creştini adevăraţi, tot un Dumnezeu avem". Romanul vrea să demonstreze că nu există fericire casnică în afara legii. Hubăr, care a mai avut un copil nelegitim, pe Bandi, este ucis de  acesta într-o criză de demenţă, pe când voia să-l legitimeze. Mara este o femeie intrepidă, voluntară. "Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt..."  Toată energia ei este canalizată în direcţia creşterii celor doi copii. Deşi femeie simplă, priceperea în afaceri nu-i lipseşte. Pe măsură ce capitalul ei sporeşte ( va arenda şi o pădure), Mara reduce cheltuielile la strictul necesar. Persida e ţinută la mânăstire aproape gratis, Trică, în loc să meargă la şcoală, e dat ucenic. Gândul Marei este să însoare pe Trică cu fata lui Bocioacă, şi fiindcă Trică e asaltat şi de soţia lui Bocioacă, Mara, senină, dă fiului ei sfatul să nu piardă ocazia unei bune căsătorii prin lipsă de tact: "Ţine-o cu vorba până ce nu-ţi dă fata, apoi scuip-o în faţă şi-o să ai soacră care se teme de tine şi nu ţi se urcă-n cap". Trică trebuie să plece la oaste şi soţia lui Bocioacă pune la cale răscumpărarea băiatului, trimiţând pe Bocioacă să ceară bani de la Mara. Mara face în aşa fel, încât banii sunt împrumutaţi chiar de la Bocioacă. Înspăimântat de urmări, Trică se înrolează voluntar şi Mara, deşi supărată că feciorul pleacă la război, îşi admiră totuşi fiul în uniformă, încredinţată că banii luaţi de stat vor fi restituiţi. (...) "Mara" oferă cea mai cuprinzătoare imagine a societăţii rurale ardelene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de un echilibru de compoziţie clasic. În special figura energică a Marei, zbuciumându-se să-şi crească omeneşte copiii, trecând peste toate piedicile, rămâne o creaţie de neuitat."
                               ( Al. Piru - Istoria literaturii române de la început până azi )

"Două loturi", de I.L. Caragiale - subiectul nuvelei


Două loturi
- subiectul nuvelei -



"Două loturi" este povestea tragi-comică a unui mărunt funcţionar public. Lefter Popescu este scos din mediocritatea vieţii sale cotidiene de perspectiva câştigării unei sume importante la loterie. Când totul se dovedeşte doar o amăgire, personajul - care-şi mobilizase toate energiile sale psihice în speranţă - înnebuneşte.
Subiectul nuvelei este simplu, desfăşurându-se pe un singur plan. Lefter Popescu, impiegat la un minister, cumpără două bilete de loterie, cu bani împrumutaţi, pentru a sparge ghinionul. Când, după un timp, află că a câştigat, dl Popescu se trezeşte că  nu mai ştie unde a pus biletele. Disperat, se învoieşte de la serviciu şi împreună cu soţia, răscolesc cu febrilitate casa timp de trei zile, dar în zadar. La un moment dat,  îşi aminteşte că le-ar fi pus în jacheta  cenuşie. Catastrofă însă. Consoarta îi mărturiseşte îngrozită că a dat-o unei ţigănci în schimbul a zece farfurii de porţelan. Turbat, dl Lefter sparge farfuriile. Apoi,  împreună cu d. căpitan Pandele - cel care îi împrumutase banii pentru bilete contra a zece la sută din câştig -  şi cu un comisar de poliţie, pleacă în căutarea ţigăncii. O găseşte, dar, cu toate presiunile făcute asupra ei la poliţie,  femeia nu recunoaşte că ar fi dat peste bilete în jacheta căpătată. Disperarea dlui Popescu creşte. Mai face o încercare nocturnă de a le convinge pe ţigănci să-i dea biletele, dar este luat la goană şi se întoarce acasă obosit şi deprimat.  Nevoit în cele din urmă să se întoarcă la serviciu, are surpriza să descopere "loturile" în sertarul biroului. Omul este acum în al nouălea cer. În plină euforie, îşi înaintează demisia şefului său şi merge să-şi încaseze câştigurile. Ca un trăznet cade însă asupra lui ironia sorţii: numărul unui bilet ieşise câştigător la loteria celuilalt bilet ... şi viceversa.  Aruncat  din hăul negru al  disperării pe culmile fericirii şi apoi prăbuşit înapoi, dl Lefter cedează psihic şi înnebuneşte.

miercuri, 10 noiembrie 2010

"Oglinda şi masca", de J.L. Borges - eseu


I: De ce îi dăruieşte regele poetului o oglindă de argint? Explică gestul şi explică simbolul într-un eseu.
R: Regele Irlandei, victorios într-o luptă contra vikingilor, doreşte ca poezia să îi păstreze în eternitate această izbândă.
Poetul face trei încercări de a crea această poezie.
Prima dată creează o poezie impecabilă sub aspect formal. Toate convenţiile literare sunt respectate, toate procedeele artistice sunt folosite. Literatura reflectă realitatea, dar rămâne departe de aceasta, este literatură, iar nu realitate. Tot la fel oglinda reflectă realitatea, dar rămâne departe de aceasta, este oglindă, iar nu realitate. Oglinda, ca şi poezia impecabilă formal reflectă aparenţa, fără să pătrundă în esenţa lucrurilor, fără să surprindă, de exemplu, zbuciumul sufletesc, freamătul vieţii. Regele îşi dă seama de această distanţă dintre poezie şi realitate şi nu este mulţumit:
– Totu-i desăvârşit, însă, cu toate acestea, nimic nu s-a întâmplat. În vine sângele n-a prins să curgă mai năvalnic. Mâinile n-au tresărit în căutarea arcului. Şi nimeni n-a pălit. Nimeni n-a slobozit răcnetul luptei, nimeni nu şi-a repezit pieptul drept stavilă în faţa vikingului.
Ca să-l facă a înţelege pe poet, îi dăruieşte o oglindă şi încă un termen pentru o altă variantă. Poetul înţelege şi pleacă.
Revine cu o altă poezie. De data asta, poezia nu mai respectă canoanele literare, dar reuşeşte să surprindă viaţa:
Nu era o descriere a bătăliei, era chiar bătălia.
Regele îşi dă seama de valoarea artistică a poeziei. Era o poezie cum nu se mai scrisese, care avea să răstoarne toate regulile poetice, o poezie aflată la polul opus faţă de ideea de poezie de până atunci. O poezie care se îndepărta de poezie şi se apropia de esenţa realităţii. Şi cu toate acestea vrea mai mult. Pentru că şi această poezie rămânea totuşi departe de realitate, era tot literatură, sub o altă mască. Ca poetul să înţeleagă unde a greşit, îi dăruieşte o mască. Poetul înţelege şi pleacă a doua oară.
Se întoarce în sfârşit, răvăşit,  cu o odă cu un singur vers. Regele rămâne împietrit de frumuseţea versului şi-i spune poetului că a văzut multe minuni în viaţa lui, dar niciuna ca aceasta. Amândoi îşi dau seama că acel vers este însăşi esenţa universului şi sunt convinşi că au săvârşit un păcat.
– În zorii zilei, răspunse poetul, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întâi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate pe care Spiritul nu-l iartă.
– Şi pe care acum îl împărtăşim amândoi, şopti Regele. Acela de a fi cunoscut Frumuseţea, care-i un har neîngăduit oamenilor. Acum va trebui să ne primim osânda.
Pentru că poetul a ajuns la esenţa realităţii, realitatea lui trebuie să dispară. Poetul primeşte ca al treilea dar un pumnal cu care îşi va lua viaţa. Regele însuşi îşi pierde tronul, devenind cerşetor. Muritorilor nu le este îngăduit să acceadă la esenţa adevărului, fără să plătească.
Este o poveste despre forţa demiurgică şi în acelaşi timp nimicitoare a Cuvântului. În acelaşi timp, este o odă adusă poetului, singurul care poate accede, fie şi pentru scurt timp, la condiţia  Demiurgului.

marți, 9 noiembrie 2010

"După melci", de Ion Barbu - text argumentativ

Î. Scrie un text argumentativ de o pagină, pornind de la poezia « După melci », de Ion Barbu, în care să respingi sau să aderi la următorul enunţ :
« Copilul este vinovat pentru moartea melcului. »
Argumentaţia ta trebuie să pornească de la o premisă, apoi să aducă minimum 2 argumente întărite prin exemple şi să se încheie cu o concluzie. 


R. Poezia « După melci », de Ion Barbu,  prezintă, la primul nivel de semnificaţii,  o întâmplare tristă şi pilduitoare din viaţa unui copil. El pleacă într-o zi de primăvară timpurie împreună cu alţi copii la pădure să culeagă ierburi şi ciuperci. Rămas în urma celorlalţi, descoperă printre frunze un melc. Îi cântă să-l scoată afară din cochilie, dar, pentru că se lasă seara şi se porneşte viscolul, fuge acasă. Când se întoarce după câteva zile găseşte melcul mort : ieşise din cochilie şi fusese surprins de îngheţ.
Consider că, indiscutabil, copilul este vinovat pentru moartea melcului.
Am două argumente în favoarea aceste afirmaţii.
În primul rând, reiese clar din text că, din curiozitate, copilul vrea să vadă cum iese melcul din cochilie, aşa că îl descântă ca să-l scoată de acolo:
“Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…
Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt :
- « Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat ;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace…”
În plus,  descântecul lui e mincinos, asigurându-l pe melc că afară a venit primăvara :
« Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit iar muguri noi,
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc.
Iarna leapădă cojoace,
Şi tu singur în găoace ! »
În al doilea rând, copilul e vinovat, pentru că îl lasă pe melc în pădure şi, speriat de umbrele serii şi de vijelia care se pregătea, fuge acasă :
« După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat…(…)
Înserase mai de-a bine ;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…(…)
Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
Mi-a fost frică, şi-am fugit!”
Copilul are de altfel, conştiinţa clară a propriei vinovăţii. Când se întoarce după câteva zile şi găseşte melcul mort, îi spune:
“Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea ! »
În concluzie, cred că, deşi fără să vrea, copilul provoacă moartea melcului, deci este vinovat.

duminică, 7 noiembrie 2010

Comentarea unui citat

Comentaţi în 10-15 rânduri următorul citat:
Cuvintele sunt vehicule necesare ale conceptelor, instrumente care permit oamenilor să ia cunoştinţă clară de univers şi să acţioneze asupra lui.
( Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii )

Pare-se că omul este singura făptură de pe pământ care gândeşte. Ce înseamnă că gândeşte? Adică îşi reprezintă mental realitatea, o re-crează în mintea lui. Pot crea în mintea mea imaginea unui pom, chiar dacă nu văd în acest moment un pom. Adică, mă pot gândi la un pom şi în absenţa acestuia.
Ca să aduc însă în mintea mea imaginea pomului, sunt nevoit mai întâi să-mi rostesc în gând cuvântul “pom”. Prin urmare, imaginea pomului nu-mi vine în minte decât dacă este chemată de cuvântul “pom”. Cu alte cuvinte, există o legătură indisolubilă între cuvântul “pom” şi imaginea din mintea mea a obiectului “pom”. Imaginea “nu vine” fără cuvânt. Gândul nu se înfiinţează fără cuvânt. Gândirea şi limbajul sunt strâns legate.
De fapt, noi învăţăm prin cuvinte. Realitatea noastră este realitatea cuvintelor noastre. Când spun “pom”, de fapt, nu mă gândesc la un pom anume, ci la un model de pom, la o imagine simplificată, generală, care reţine doar elementele comune şi esenţiale ale oricărui pom de pe planetă. Conceptul nu e altceva decât gând rostit, gând exprimat prin cuvinte, idee întrupată în rostire. Asta vrea să spună – cu o oarecare imprecizie – prima parte a citatului: “cuvintele sunt vehicule necesare ale conceptelor “.
Partea a doua a citatului afirmă că omul îşi clarifică ideile doar punându-le în cuvinte şi nuanţându-le până la surprinderea exactă a realităţii. Gândul se limpezeşte prin cuvinte, cunoaşterea se îmbogăţeşte prin descrieri tot mai detaliate ale obiectelor, realizate prin cuvinte.
În sfârşit, finalul citatului ( care spune că oamenii acţionează asupra universului prin cuvinte ) se referă la învăţare şi la invenţie. Ideile se nasc din idei, sau mai bine spus ideile prinse în cuvinte nasc alte idei puse în cuvinte. Prin cunoaştere, omul a transformat faţa pământului, a creat o civilizaţie. Datorăm civilizaţia umană cunoaşterii continue. Datorăm cunoaşterea inventării cuvântului şi, mai ales, a cuvântului scris.

joi, 4 noiembrie 2010

Caracterizarea doamnei Georgescu, din "Tren de plăcere", de I. L. Caragiale

Madam Georgescu este unul dintre personajele schiţei Tren de plăcere, de I. L. Caragiale. Împreună cu soţul, Mihalache, fiul, Ionel şi mama, cucoana Anica, pleacă să se recreeze la Sinaia, la sfârşit de săptămână. Acolo, membrii familiei se rătăcesc unii de alţii, şi-şi petrec ziua căutându-se reciproc.
După comportament, Georgeştii sunt nişte parveniţi. Ajunşi destul de înstăriţi, ei păstrează încă reflexele căpătate în mahalaua de unde s-au ridicat. Aspirând la înalta societate prin aspectul exterior, îşi trădează lipsa de civilizaţie prin vorbe şi comportament.
Astfel, doamna îşi pregăteşte cu grijă toaleta, neapărat în ton cu moda de la Paris: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée, pălăria asortată, umbreluţa roşie, mănuşile albe,  demibotinele de lac cu cataramă, ciorapii de mătase vărgaţi. Asta n-o împiedică să se comporte ca o ţaţă în tren, zborşindu-se la conductorul care se interesase firesc de vârsta băieţelului:
-         Da! Dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata regula.
Evident, doamna Miţa minte: Ionel avea deja cinci ani şi ar fi trebuit să posede bilet.  Dar Georgeştii sunt calici şi, dacă pot să ciupă ceva, nu se dau în lături, în ciuda aerelor de lume bună.
Caracterul de nimic al celor doi soţi reiese şi din felul cum se comportă cu cucoana Anica. În timp ce ei se deplasează la gară cu o trăsură elegantă, pe bătrână o trimit cu tramvaiul. În tren, ei stau la clasa I, iar cucoana Anica, la clasa a III-a, cu bagajele. La Sinaia, ei se pregătesc să se cazeze la hotelul Regal, din centrul oraşului, în timp ce pe gramamà (aşa-i spune Ionel, de la grand-maman), o trimit (încărcată cu bagaje) la un hotel ieftin de lângă gară.
Caragiale o individualizează pe doamna Georgescu în raport cu soţul ei, presărând ici-acolo aluzii foarte subtile că dumneaei ar fi preferat să-şi petreacă timpul, nu cu soţul şi familia ei, ci cu locotenentul Mişu, acesta fiind motivul pentru care nu poate fi găsită cu niciun chip. ( De fapt, la Sinaia, ea dispare pentru cititor,  doar se vorbeşte despre ea. ) Noaptea, în timp ce dl Georgescu doarme, obosit după îndelungile preumblări prin Sinaia în căutarea consoartei sale, aceasta se distrează în compania unui grup de prieteni, - din care face parte şi locotenentul -  până la cinci dimineaţa. 
Ajunsă înapoi la Bucureşti, madam Georgescu se destăinuie mamei sale, spunându-i  ce mult i-a plăcut la Sinaia, cât de fermecată  a fost de plimbarea sub lună, cu trăsurile la pas, acompaniată, pe de o parte, de susurul apei de munte şi, pe de alta, de cântecul lăutarilor şi al  dlui locotenent Mişu:
-Ah! Mamiţo! Menuetul lui Pederaski…mă-nnebunesc!
Amestecul grotesc de lună, susur de ape, trăsuri cu lăutari şi menuet cântat din gură, precum şi pocirea ( trivial – sexuală ) a numelui compozitorului Paderewsky pun în evidenţă cât se poate de elocvent vulgaritatea şi incultura mahalagioaicei cu pretenţii de doamnă, numită sugestiv Miţa Georgeasca.